ETIMOLOGII X - CINZECIMEA – POGORÂREA SFÂNTULUI DUH – RUSALIILE

Ce este Cinzecimea

În calendarul creștin-ortodox românesc, în dreptul sărbătorii Pogorârea Sfântului Duh/Cinzecimea scrie în paranteză: Rusaliile.

Avem aici o suprapunere a trei sărbători distincte:

Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerișului, cea mai veche, cu originea în Vechiul Testament …
Cinzecimea creștină sau Pogorârea Sfântului Duh, cu originea în Noul Testament... și
Rosalia cu originea în vechiul calendar roman.

Cinzecime, în română, înseamnă „perioada de cincizeci de zile” și denumește două sărbători complet diferite:
Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerișului și
Cinzecimea creștină sau Pogorârea Sfântului Duh.

Cinzecimea iudaică sau Sărbătoarea Secerișului

În vechiul calendar evreiesc exista o Sărbătoare a Secerișului (în ebr. hag ha-kațir, de la vb. kațar, a culege recolta, a tăia), numită și „Ziua primelor roade” (iom ha-bikurim), pentru că era și o sărbătoare a Recunoștinței (se aduceau la Templul din Ierusalim primele roade ale pământului, mai ales pâini făcute din grâul cel nou, ca jertfă de mulțumire).

Se mai chema și „Sărbătoarea Săptămânilor” (hag ha-șavuot), pentru că se ținea după ce treceau șapte săptămâni de la prima zi a Pesah-ului, Paștele evreiesc, (mai precis, în a 50-a zi de la Pesah).

De aceea, cei 72 de traducători legendari ai Bibliei (numită de cărturari cu un cuvânt latinesc după numărul lor rotunjit, Septuaginta, adică 70), când au tradus, în sec al III-lea î.C., Biblia din ebraică în greacă, au tradus „Sărbătoarea Secerișului” cu Cinzecimea (în gr. Πεντήκοντα/ Pentikonda sau Πεντηκοστή/Pentikosti: Ex. 23, 16 şi 34, 22; Lev. 23, 15-22 și Num. 28, 26-31).

Autorii Noului Testament, care au scris direct în greacă, au spus: „în ziua Cinzecimii” („την ημέραν της πεντηκοστής”): Luca, în Fapte 2, 1-4 și 20,16 și Pavel I Cor. 16,8.

Cinzecimea, Duccio di Buoninsegna, 1308
fr.wikipedia.org/wiki/Pentecôte#/media/Fichier:Duccio_di_Buoninsegna_018.jpg

Cinzecimea creștină sau Pogorârea Sfântului Duh

Și în calendarul creștin ortodox există (din secolul al IV-lea) o Cinzecime, o perioadă de 50 de zile, care, însă se încheie cu o cu totul altă sărbătoare, cea a Pogorârii Sfântului Duh.

Cade tot în a cincizecea zi de la Paște, dar, de data aceasta nu de la Pesah, ci de la Paștele creștin, adică de la Duminica Învierii.

Comemorează coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus, care s-a petrecut la 50 de zile după Înviere.

Comemorează, de fapt, momentul în care, din ucenici, devin Apostoli, adică Trimișii lui Cristos (în gr. aπόστολος/apostolos înseamnă mesager).

Cum Rosalia/Rosaliile se celebrau și în Dacia romanizată în 23 mai, sau, oricum, la sfârșitul lui mai, mereu aproape de Cinzecimea creștină (fixată întotdeauna în funcție de ziua în care cade Duminica Învierii), suprapunerea sau contopirea lor s-a petrecut de la sine.

Să spunem că doar românii au numele de Rusalii pentru Cinzecime/Pogorârea Sfântului Duh și că numai la noi Duminica Rusaliilor înseamnă Duminica Pogorârii Sfântului Duh.

Francezii îi spun Cinzecimii Pentecôte, italienii Pentecoste, iar spaniolii Pentecostés.

El Greco, Pentecostés/Pogorârea Duhului sfânt, 1597 - 1600, Toledo
es.wikipedia.org/wiki/Pentecostés#/media/Archivo:Pentecostés_(El_Greco,_1597).jpg

Ce sunt Rusaliile ?

Romanii aveau trei mari sărbători ale morților: Feralia (Ziua Ofrandelor) și Parentalia (Zilele Moșilor/Părinților), în februarie, și Rosalia (Ziua Rozelor/Trandafirilor) pe 13 mai şi apoi mutată pe 23 mai.
Rosalia erau a treia ca importanță.
La noi urmele lor s-au păstrat în Moșii de iarnă (Feralia și Parentalia) și în Moșii de vară (Rosalia), în sâmbăta de dinaintea postului Sf. Apostoli Petru și Pavel.

Mai mult, Rosalia au supraviețuit cu tot cu nume, numai la români (Rusaliile) și la greci (τα Ρουσάλια, ta Rusalia).

Grecii sărbătoresc τα Ρουσάλια/Rusaliile lor în două momente: în Lunea Paștelui și în ajunul Pogorârii Sfântului Duh. Este, de fapt, deschiderea și închiderea uneia și aceleiași sărbători extinse.

1. În Lunea Paștelui se colindă cu Rusaliile/τα Ρουσάλια, un colind-bocet de Paște, specific grecesc, pentru sufletul morților care, spune tradiția, colindă libere, după Înviere, pe pământ, timp de cincizeci de zile, până în ajunul Cinzecimii (Sâmbăta morților/Moșii de vară) când sunt nevoite să se întoarcă în lumea de jos.

2. În Sâmbăta morților aceeași sărbătoare se cheamă A lu’ Rusalie/Τ’ Αρουσαλιού (nume ce arată că se pierduse cu totul sensul cuvântului Rosalia) și este dedicată răposaților, pentru iertarea și odihna sufletelor cărora se fac rugăciuni și parastase.

Εra un obicei simplu: se duceau trandafiri la mormintele familiei și se făceau ospețe (parastase) întru amintirea/pomenirea celor morți. În satele grecești ta Rusalia continuă și astăzi.

La un moment dat, la noi Rosalia și-au pierdut definitiv sensul originar. Astăzi Rusalii înseamnă două lucruri complet diferite:

1. Zânele furtunoase ale lui iunie (aducătoare de ploi distrugătoare, grindină și trăsnete) - parțial asimilate Sânzienelor, Ielelor, Fiicelor lui Rusalim Împărat (datorită asonanței), dar, mai ales, Nemilostivelor slave… și

2. Sărbătoarea Cinzecimii sau Pogorârea Sfântului Duh.

Grădina Deliciilor/Hortus Deliciarum/Pogorârea Sfântului Duh, manuscris medieval, 1180, ro.wikipedia.org/wiki/Rusalii#/media/Fișier:Hortus_Deliciarum,_Pfingsten_und_die_Aussendung_des_Heiligen_Geistes_auf_die_Apostel.JPG

De la Rosalia la Rusalii

Cum au ajuns, însă, Rosaliile să însemne Iele, Vântoase sau Nemilostive ?

Am moștenit de la romanii așezați în Dacia credința că orice familie are datoria de a se îngriji de sufletele celor adormiți ai săi care, dacă se simt neglijați și neiubiți, pot deveni suflete rătăcitoare și îndreptățite să se răzbune.

Și că aceste suflete rătăcitoare ajungeau așa fiindcă cei vii uitau să le pomenească/să-și amintească de ele și să le cinstească la Rosalii, să le ceară ajutorul, din lumea de sub pământ, la rodire, nesocotindu-l.

O credință ce s-a suprapus peste cea a Ielelor răsplătitoare.

Cu timpul, sufletele neglijate au fost asociate cu pedepsele sub formă de grindină și furtuni și cu întruchiparea lor, vântoasele, pedepse ce loveau exact în ce era mai important: rodnicia.

Așadar Rusaliile-Iele n-au nimic în comun nici cu Sânzienele și nici cu Drăgaicele (alaiul nupțial al Drăgaicei-Mireasa Soarelui).

Au totuși ceva în comun cu Nemilostivele slave (vâlve/”răpitoare”, vezi mai sus) …
… dar și cu zeițele apelor, întâlnite în toată Europa, de la ondinele scandinavilor (ondină vine din unda, val, undă, curentul apei), la rusalcele rușilor (rusalka provine tot din Rosalia), la vilele și samovilele bulgarilor (adică „doritele” și „multdoritele”) până la „La Encantada”/Cea Fermecată a spaniolilor…
… făpturi ce își fac simțită prezența mai ales în noaptea Sf. Ioan.

La Encantada, spune legenda, era o tânără de o frumusețe rară ce fermeca bărbații tineri, ciobani sau agricultori, care aveau nenorocul să o întâlnească, în Noaptea Sfântului Ioan, pieptănându-și părul lung (apa curgătoare) cu un pieptene de aur, în timp ce treceau pe lângă un castel, o peșteră, pe câmp sau prin pădure.

Oare cine n-ar fi trebuit să fie într-o asemenea noapte sfântă acolo, ei sau Ea?

Poate sunt rămășițele unor practici de inițiere sexuală ce aveau loc unde altundeva decât în pădure, neapărat lângă o apă (lac sau râu), simbol al sexualității feminine (apa vie) sau, poate, reprezintă o imagine deformată (sub influența creștinismului) a nimfelor.

Ondină/Undine, William Waterhouse, 1872
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:John_William_Waterhouse_-_Undine.JPG

Călușarii

În mitologia noastră populară, Rusaliile pot fi învinse de … Călușari.

Există în calendarul popular românesc o Săptămână a Rusaliilor, săptămâna care se încheie cu Duminica Rusaliilor/Pogorârea Sfântului Duh.

Se spune că în aceste zile ale lor (care prin unele părți pot fi și în număr de nouă, după R. Vulcănescu), Rusaliile „zboară prin văzduh, cântă și joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează (la câmp-n.n.) se răzbună, schilodindu-l, scoțându-i ochii, asurzindu-l sau înnebunindu-l” (C.D. Niculae, Leacuri…). De ce ?

Îi pedepsesc pe cei ce nu se pregătesc cum se cuvine pentru marele praznic al Cinzecimii (adică muncesc, în loc să se îngrijească de cele ale sufletului).

Îi „pocesc”, adică îi fac paralitici/neputincioși, ca să nu mai poată munci altădată atunci când ar trebui să se reculeagă și să se odihnească, ca să le tihnească sărbătoarea și s-o trăiască cum se cuvine, creștinește, să fie cu adevărat prezenți la ea.

Bătrânii povestesc că Rusaliile „pocesc” pe oricine lucrează în ziua Sfântului Ioan sau în prima zi a postului Sfinților Apostoli.

Îi însemnează și îi fac de rușine ca ne-buni creștini, fiind, într-un fel, uneltele lui Dumnezeu.

Din fericire, pentru „poceala” Rusaliilor și pentru toți cei „luați din Rusalii” există un remediu: dansul sfânt al Călușarilor, călușul.

Dimitrie Cantemir consemnează în Descrierea Moldovei că acești călușari aveau vreo 100 de ritmuri și jocuri „unele atât de măiestrite, încât cei care joacă par că nu ating pământul, ci zboară în aer”.

Tot el povestește cum decurgea pe vremea lui (sec. XVIII) vindecarea „călușerească”: „Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la pământ, iar călușarii încep să sară și, la un loc știut al cântecului, îl calcă, unul după altul pe cel lungit la pământ, începând de la cap și până la călcâie: la urmă îi mormăie la ureche câteva vorbe alcătuite într-adins și poruncesc bolii să-l slăbiască. După ce au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăjduit se dobândește de obicei și cele mai grele boli, care s-au împotrivit lungă vreme meșteșugului doftoricesc, se vindecă în acest chip, cu puțină osteneală”/ la C.D. Niculae, Leacuri… ..
… și precizează perioada în care „ se activează”: „Călușarii joacă în zilele de la înălțare până la Rusalii; în acest timp ei cutreieră toate satele și orașele, pururi jucând și săltând, și în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc, decât sub acoperișul bisericilor, căci, dacă s-ar culca într-alt loc i-ar munci strigoaicele, sau, cum le zic ei, Frumoasele”/ la Tudor Pamfile, Sărbătorile la români.

Cine sunt, de fapt, acești terapeuți-dansatori ? Moștenitorii unor străvechi cavaleri traci, probabil dedicați Soarelui.

Probabil, o confrerie de preoți militari (călușarii au sabie, întotdeauna fără teacă, un steag și un comandant, numit „stareț” sau „vătaf”, și se supun unei stricte discipline militare).

Dansul lor este terapeutic, sacru, extatic și catarctic/purificator. Menirea lor este aceea de a alunga duhurile rele din cei „luați” (de aceea poartă la brâu pelin și usturoi, leuștean și sânziene) și de a vindeca bolile demonice.

Un dans de exorcizare.

Este un dans „călare”. Bastoanele peste care sar în timpul jocului închipuiesc cai înaripați, cu puterea de a-i întoarce din moarte pe cei plecați pe drumul spre lumea cealaltă (calul este un important simbol psihopomb, care trece sufletele în tărâmul de dincolo).

Călușar din Orăștie (între 1900-1920)
ro.wikipedia.org/wiki/Călușarii#/media/Fișier:Adler_-_Căluşar_din_Orăştie,_jud._Hunedoara.jpg