Cât să uiți și cum să ierți!?

"Cât să uiți și cum să ierți!?" - Nina Moica si calvarul mărturisit al detenției politice", e titlul radiodocumentarului, episod al numeroaselor încercări ale semenilor noştri făcute in numele aflării adevărului şi pentru ca istoria să nu se repete.

De câțiva ani încoace instituții și institute specializate depun eforturi concertate pentru a înlătura efectele unui legământ al tăcerii și al trecerii sub tăcere.

Punerea în libertate in anii 1963-1964 a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin po­li­tic, oameni pe care justiţia comunistă îi con­siderase vinovaţi de „infracţiuni îm­potriva securităţii statului“ nu a elucidat integral nici până azi dimensiunea ororilor sau a abuzurilor si nici numărul celor astfel reținuți.

Intre ei, mii, zeci de mii, sute de mii, Niculina Moica avea la arestare, în 1959, 15 ani și șapte luni! Și a reușit să-și spună povestea abia după 40 de ani de la eliberare.

Foto: Niculina Moica la vârsta de 15 ani. Sursa: arhiva personală.

Audio: Documentarul "Cât să uiți și cum să ierți!?" difuzat la Radio România Actualități joi, 10 martie 2016.

Câți oameni au trecut prin lagărele și pușcăriile comuniste?

Punerea în libertate a deţinuţilor politici anticomunişti în 1963-1964 a fost un act politic important, consecinţă a ieşirii treptate, prudente şi dificile de sub tutela URSS şi a apropierii, moderate, de Occident.

E mai bine de o jumătate de secol de la un eveniment de o importanţă politică deo­sebită: punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi pentru motive de ordin po­li­tic, oameni pe care justiţia comunistă îi con­siderase vinovaţi de„infracţiuni îm­potriva securităţii statului“. (Acestora li s-a adăugat un număr relativ restrâns de ce­tăţeni condamnaţi în 1941, ca membri ai Gărzii de Fier, în timpul dictaturii an­to­nesciene.)

Trei acte normative emise „în serie“ au re­glementat eliberarea substanţială a imen­sei mase de „politici“: Decretul nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, am­bele din 1964. Este interesant faptul că un alt Decret, nr. 5/3 ianuarie 1963, emis deci la începutul anului, excludea, revenind to­tuşi în chiar cuprinsul actului asupra ex­cluderii totale, de la graţiere persoanele „ca­re au încercat sau săvârşit infrac­ţi­uni care periclitează securitatea sta­tu­lui“ – (cf. Ion Bălan, Regimul concen­tra­ţionar din România, 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, 2000).

Nefiind publicate în Buletinul Oficial al RPR, textele Decretului nr. 767/1963, 176 şi 411/1964 au rămas necunoscute. Nu există o explicaţie raţională a deciziei celor de la vârful partidului de a le fi pus sub pecetea secretului. Sau poate că decidenţii au con­siderat că lucrul despre care nu se vor­beş­te nu există.

Câţi deţinuţi politici au fost eli­beraţi prin aplicarea Decretului 767/1963 şi a celorlalte două ac­te normative speciale din 1964? Au fost avansate diferite cifre. „Reorientarea politicii externe a coincis, după 1960, cu semnificative mutaţii în po­litica internă, în primul rând cu re­la­xarea regimului poliţienesc. Închisorile po­litice au început să se deschidă în 1962, când au fost eliberaţi, după cifre oficiale, 1.304 detinuţi, urmaţi în 1963 de alţi 2.892 şi în primele 4 luni ale lui 1964 de ultimii 464, mulţi închişi după 1944, alţii – legionarii – şi mai de mult, din 1941“, consideră istoricul Vlad Georgescu (Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, Editura Hu­manitas, 1992, p. 270). Aşadar, 3.356, da­că ne raportăm strict la efectele celor trei decrete amintite. Numărul ne pare ne­ve­rosimil, ştiind ce însemnau, în comunism, „cifrele oficiale“. Reputatul istoric Dennis Deletant propune alte cifre: „Numărul per­soanelor condamnate la închisoare pen­tru infracţiuni «împotriva securității sta­tului» (adică împotriva statului cu par­tid unic) era în ianuarie 1960 de 17.613. Prima scădere vizibilă s-a produs între ianuarie și decembrie 1963, când nu­mă­rul s-a micşorat de la 16.327 la 13.017, mulţi legionari fiind eliberaţi. În ur­mă­toarele 12 luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 și 767), numărul a scăzut la 9.333, iar în 1964 (nr. 176 din aprilie și nr. 411 din iulie) mulţi dintre cei rămaşi au fost puşi în libertate“ (cf. Teroarea comunistă în Ro­mânia. Gheorghiu-Dej şi statul po­li­ţie­nesc, 1948-1965, traducere de Lucian Le­uş­tean, Editura Polirom, 2001).

Decretele au fost de graţiere, nu de am­nistie, comuniştii nu au amnistiat vreo­dată pe cineva, necum grupuri masive de „duşmani ai poporului“ care, în ochii regimului comunist, în special ai Se­cu­rităţii, au rămas tot „duşmani“ şi după eli­berare.

Trebuie amendată şi afirmaţia lui Vlad Georgescu privind „re­la­xarea regimului poliţienesc“ du­pă 1960. Eşecului conferinţei ce­lor patru mari puteri de la Paris (întreruptă în urma doborârii avionului-spion american U-2, pilotat de lt. Edgar Po­wers, intrat în spaţiul aerian sovietic) i-a urmat continuarea relelor tratamente – în primul rând bătaia şi înfometarea. La Gherla, în 1963, studentul Emanoil Mihăi­lescu, viitor arhitect, aflat în preajma eli­berării, a fost dezbrăcat în pielea goală şi bătut până la sânge cu cravaşa de către lt. major Domokoş, ofiţerul de contra­infor­maţii al închisorii, fiindcă i se găsise o hâr­tie şi a refuzat să-l divulge pe cel care i-o dă­duse. La Periprava, în 1960 (comandant, celebrul Ficior), Mirel Stănescu a fost bă­tut şi obligat să smulgă cu dinţii un fir de stuf pe care nu-l tăiase la recoltat, umi­linţă pe care nu o poate uita. Şi, fapt sem­nificativ, dacă graţierea din vara anului 1964 a marcat „sfârşitul unei epoci de teroare politică, însemnând un preţ de zeci de mii de vieţi omeneşti pentru ro­mâni, în principal din rândurile elitei po­litice, economice şi culturale din pe­rioada precomunistă, instrumentul ace­lei terori, Securitatea, a rămas intact, ne­re­format și omniprezent. Securitatea, cu puternicul şi ambiţiosul ei şef, ministrul de Interne Alexandru Drăghici, numit pen­tru prima oară în acest post în 1952, a rămas o permanentă amintire a tre­cu­tu­lui şi o ameninţare pentru viitor“ (D. Deletant, op. cit., p. 218).

O întrebare esenţială: câţi oameni au cu­noscut ororile lagărelor de exterminare şi ale puşcăriilor politice? Invocând numărul avansat în lucrarea Cu unanimitate de vo­turi, sentinţe adnotate și comentate (au­tori Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheor­ghe Onişoru – FAC, 1997, p. 20-22) în te­me­iul materialelor din arhiva filialei AFDPR Iaşi, ca și cel comunicat de Constantin Ticu Dumitrescu, pe atunci preşedintele AFDPR, Romulus Rusan conchide: cifra de circa 600.000 de condamnări politice pa­re cea mai plauzibilă pentru actualul sta­diu al cer­cetărilor, iar cifra internărilor ad­mi­nis­trative (estimate la o treime din nu­mărul condamnărilor juridice) se ridică la 200.000 (Cronologia și geografia re­pre­siu­nii co­mu­niste în România. Recen­să­mân­tul po­pu­laţiei concentraţionare – 1945-1989, FAC, 2007, p. 62). Aceasta – în afara țăranilor ares­tați pentru refuzul de a se înscrie în „co­lectivă“ (circa 80.000, du­pă însuși Gheor­ghiu-Dej) ori pentru ne­da­rea cotelor. Cu foarte mari dificultăţi, cer­cetătorii Cen­tru­lui Internaţional de Studii asupra Co­mu­nismului din cadrul Me­mo­rialului Sighet au reuşit să descopere 93.000 de fişe pe­nale ale unor foşti de­ţinuţi politici, în con­diţiile în care nici pâ­nă astăzi nu sunt accesibile toate fondurile de arhivă.

Nici astăzi nu se ştie câţi oameni şi-au gă­sit sfârşitul în cele nouă lagăre de ex­ter­mi­nare de pe traseul Canalului Dunăre – Ma­rea Neagră, unde, pe lângă condamnaţi, au muncit şi „administrativi“, reţinuţi ab­solut arbitrar pe o perioadă între 12-60 de luni, fără proces, în urma deciziei unei „troici“ a Securităţii. Ce-l va fi determinat pe Gheorghiu-Dej, ajuns la apogeul puterii sale dictatoriale, să decidă eliberarea „politicilor“? Potrivit pastorului Richard Wurmbrand, punerea în libertate a deţinuţilor s-a datorat „unui alt așa-zis «dezgheţ» între Est și Vest“ şi – ceea ce ignoram atunci – „unei ve­ritabile schimbări de mentalitate din par­tea primului nostru ministru, Gheorghiu-Dej. După ce aderase ani la rând la dog­ma comunistă, el revine la credinţa co­pilăriei sale căreia mama sa îi rămăsese mereu fidelă. Dej fusese convertit de una dintre slujnicele sale și de unchiul aces­teia, un bătrân cumsecade care îi vorbea adesea despre Biblie“ (Mes prisons avec Dieu, Ed. Casterman, Paris, 1969, trad. Al. Mihalcea). Este o opinie de-a dreptul na­ivă, nu foarte îndepărtată de părerea lui Gheorghe Apostol, înduioşat de cum­se­cădenia lui Dej.

Nu sentimentele lui Gheorghiu-Dej – care, în 1956, după re­voluţia budapestană, autorizase chiar folosirea armelor de foc împotriva eventualilor ma­ni­festanţi împotriva regimului său – au dus la eliberarea inamicilor politici.

Acesta a fost un act politic important, con­secinţă a ieşirii treptate, prudente şi di­fi­cile de sub tutela „Marelui Frate“ şi a apro­pierii, moderate, de Occident. Un mo­ment deosebit în relaţiile româno-so­vie­tice, şi aşa tensionate, este publicarea De­claraţiei cu privire la poziţia PMR în pro­blemele mişcării comuniste și munc­i­to­reşti internaţionale, faimoasa Declaraţie din aprilie 1964 care a iritat enorm Krem­linul. Spre a explica poziţia României faţă de URSS şi aliaţii acesteia, la Washington a fost trimis Gheorghe Gaston Marin, iar la Paris Ion Gheorghe Maurer. Economia ro­mânească avea nevoie de tehnologia Vestului, iar golirea puşcăriilor era un gest menit să întărească convingerea can­ce­la­riilor occidentale că România este alt­ceva decât un stat bântuit de moştenirea sta­li­nismului. Era de fapt o iluzie. Îndepărtarea de Moscova nu însemna şi despărţirea de comunism. Adevăratele elite ale României, de la mari intelectuali la cei mai harnici din­tre ţărani, fuseseră distruse. Partidul unic devenise stăpânul necontestat, ab­so­lut al statului. Securitatea îşi va diversifica și rafina metodele, iar cei eliberaţi se vor convinge curând că schimbaseră puşcăria cu o închisoare generalizată la dimen­siu­nile ţării.

(Autori: ALEXANDRU MIHALCEA şi MIREL STĂNESCU, foşti deţinuţi politici).