Între ambasadă şi bibliotecă

Realizator: Dorim o semnătură celebră, pentru că aşa se numeşte emisiunea noastră şi pentru că dumneavoatsră sunteţi unul dintre oamenii a cărei semnătură contează, astăzi, pentru România. Suntem la Paris, dar aş vrea să începem prin a evoca în câteva cuvinte experienţa dumneavoastră de la Vatican. A fost ceva special pentru dumneavoastră şi a fost, să-i spunem, o experienţă minunată pentru România, prin ceea ce aţi realizat acolo.

Teodor Baconski: Într-adevăr, după revoluţie, am venit la Paris ca bursier al Guvernului francez şi am avut şansa de a studia aici patru ani şi jumătate. Am cunoscut ezitările generaţiei mele cu privire la propria destinaţie. M-am întrebat dacă merită să mă întorc în România a acelor ani sau nu. Şi după aceea mi-am spus că nu e vorba de un calcul de oportunitate, ci pur şi simplu de o datorie morală de a mă întoarce, pentru că fusesem în stradă şi la revoluţie cu naivii care s-au implicat spontan în încercarea de a demola comunismul, şi mi-am spus "Dacă tot a venit libertatea, dacă democraţia capătă cât de cât contur, trebuie să-mi găsesc un drum în propria ţară şi să nu mai inventez o psihologie superficială de exilat". Am făcut bine că m-am întors. După aceea, am avut tot felul de angajamente, am condus o vreme ca director o editură, am făcut un prim curs de antropologie religioasă la Facultatea de filosofie din Bucureşti, m-am trezit chiar şi om de televiziune câteva luni.

Realizator: Aşa, la redacţia care se numea...

Teodor Baconski: "Viaţa spirituală" se numea atunci - şi am publicat primele două cărţi: "Râsul patriarhilor" şi o culegere de eseuri antropologice "Iacob şi îngerul". În acest context, am primit, după alegerile din 1996, propunerea extrem de măgulitoare de a reprezenta România la Sfântul Scaun. Cred că am fost ales pentru că aveam studii de specialitate, cum s-ar spune, şi mă afirmasem deja în acest domeniu, cunoaşteam - într-adevăr - bine istoria bisericii, lumea catolică, creştinismul occidental; şi m-am trezit ambasador, cel mai tânăr ambasador al României, într-un oraş magnific, debordând de istorie şi de arheologie creştină, aşa că a fost o experienţă de deschidere şi radicală, spre rădăcinile Europei, o experienţă interesantă nu numai pentru că i s-a părut interesantă şi lui Dan Brown sau altor autori de soiul ăsta, ci pentru că, într-adevăr, curia romană, colaboratorii unui papă sunt oameni de mare nivel intelectual şi foarte interesanţi pe care am putut să-i cunosc direct.

Vizita papei, vârf de carieră

Realizator: Era momentul în care se scria noua Constituţie a Europei, care a avut o soartă tristă.

Teodor Baconski: Da, sigur. Constituţia Europeană era puţin gripată, desenul final nu era clar în mintea liderilor din principalele state fondatoare, dar exista un elan către răsărit şi în acelaşi timp dorinţa viitorilor noi membri ai Uniunii de a se apropia de grupul occidental. În orice caz, eu, la Vatican, m-am ocupat în special de acest mare proiect al unei vizite pontificale la Bucureşti. El a avut loc în 1999. M-am bucurat de faptul că, deşi trăim într-o lume amnezică şi concentrată pe evenimentul zilei, n-a fost uitată această vizită şi s-au împlinit de curând zece ani.

Patriarhia Română şi alte foruri au evocat evenimentul şi, mă rog, au arătat încă o dată că prin binecuvântarea lui Ioan Paul al II-lea drumul nostru spre Uniunea Europeană a fost cumva nivelat, în fine, nu a mai avut chiar atâtea obstacole, pentru că papalitatea deţine memoria Occidentului şi în momentul în care acest polonez genial, cunoscător al ortodoxiei, al suferinţelor de sub comunism şi apropiat de români a venit în carne şi oase la Bucureşti; sigur că s-au croit atunci momente greu de uitat, chiar şi în bibliografia fostului patriarh Teoctist acesastă întâlnire cu urmaşul lui Petru a rămas un reper major. Am avut această mare bucurie, un moment în care a fost mediatizată global, eu însumi, ca ambasador, am dat atunci zeci de interviuri în mai multe ţări.

Au apărut, deşi internetul era încă pe la începuturi, am numărat eu în epocă peste 100 de siteuri dedicate acestui eveniment, deci ne-am făcut mai bine cunoscuţi ca ţara care o tradiţie şi o majoritate confesională ortodoxă, dar care înţelege să dialogheze şi înţelege să participe la proiectul european cu propria diferenţă şi identiate. După aceea, am rămas în serviciul diplomatic, mi-am spus că şi cariera sau vocaţia de scriitor şi meseria de diplomat se potrivesc.

S-au potrivit şi în trecut, în cazul altora, şi am încercat să mă profesionalizez şi-n domeniul acesta nou, pentru că în definitiv diplomaţia se apropie mai degrabă de arta de a pune în valuare o personalitate într-un context istoric dat, decât de statutul unei meserii. Sigur că trebuie să înveţi o mulţime de lucruri şi să te pui la curent cu istoria şi actualitatea relaţiilor internaţionale, în care te implici personal, dar în acelaşi timp am constatat că personalitatea unui şef de misiune este determinantă, pentru că ea modelează o relaţie bilaterală, ea dă tonul şi tonusul unor aporturi unor state şi până la urmă ai satisfacţia că laşi ceva în urma ta, cum se zice.

Realizator: Mă gândeam că în perioada respectivă aţi avut ocazia să puneţi mâna pe cărţi interesante. Care a fost cea mai interesantă?

Teodor Baconski: Spre ruşinea mea, deşi am obţinut un permis la biblioteca Vaticanului, n-am avut cu adevărat vreme s-o frecventez. Biblioteca Ambasadei noastre la Sfântul Scaun era destul de bine dotată şi m-am iniţiat în limba italiană, dar am avut o altfel de cunoaştere directă: cunoaşterea Italiei, cunoaşterea Italiei bizantine, cunoaşterea Romei, despre care am scris şi o carte împreună cu regretatul meu prieten Horia Bernea, care a apărut la Humanitas - dacă nu mă înşel - în 2001, "Roma Caput Mundi" - era fructul acestui amor faţă de Italia şi faţă de Roma, pe care am descoperit-o pietonal şi cu lupa de detectiv şi cu toate frisoanele pe care ţi le dau multele ei monumente, rarităţile, unicatele şi armonia acestui ansamblu, în principiu, heteroclit, dar care are o logică vitală, are o creştere perfect organică. Mă rog, am citit evident, ca orice intelectual, am mania lecturii, nu mă pot separa de cărţi, însă n-am avut răgazul de răsfoi în cunabule rarisime la biblioteca vaticană, ci mai degrabă cărţi despre istoria şi cultura Italiei pe care am descifrat-o cu mare voluptate.

"O Europă fără memoria creştină e amputată şi slabă"

Realizator: V-aţi putut explica atunci de ce nu s-a putut vorbi în Constituţia Europei despre rădăcinile creştine?

Teodor Baconski: Proiectul politic european e de inspiraţie iluministă şi, prin urmare, cel puţin prin Rouseau, Voltaire şi compania are un duh secular, un material ideologic bazat pe laicitate şi pe totala separare dintre religie şi politică, ceea ce e bine pentru democraţie. Preambulul primului tratat constituţional care ar fi trebuit, după mine, să conţină o referire explicită la rădăcinile creştine ale identităţii europene n-ar fi făcut rău nimănui, în sensul că n-ar fi periclitat acets principiu al laicităţii, dar există şi susţinători fanatici, pseudo-religioşi ai secularismului, ai ideii că religia trebui în trecut.

Acum, sigur că dezbaterile acestea, tranşate prin vot până la urmă, au arătat că există o majoritate de lideri politici europeni, ostilă acestor asumări. Cred că o Europă fără memoria creştină e amputată şi slabă. Cred că proiectul european are, cum spunea Jacques Delors, nevoie de un suflet. Şi mai cred că în dezbaterile legate de geografia viitoarei UE se va readuce în prim plan chestiunea identităţii culturale, spirituale, a specificităţii Europei. Sigur că Europa nu trebuie să fie nici bastion ermetic închis, dar nici strecurătoare, nu? Trebuie să vedem unde se opreşte geografic şi de ce?

Realizator: Impresia mea, dle ambasador, a fost că în ultimii ani chiar s-a evitat o revenire la această discuţie, pur şi smplu nici mass media nu a reluat discuţia, nici cercurile tinerilor, ale studenţilor, nu au reluat această discuţie. Pe undeva, lipsa asta demonstrează o altă tendinţă?

Teodor Baconski: Europa funcţionează prin compromis şi prin consens, aşa încât temele cu potenţial conflictual sunt puse în dulap, ca să nu mai provoace noi tensiuni, când, de fapt, există teme nefăcute, ştim că tratatul de la Lisabona nu este încă ratificat, că Irlanda a făcut o entorsă severă şi că în aceste condiţii nu putem reforma instituţiile europene, nu putem avea un preşedinte stabil pe 2 ani şi jumătate al UE care să poată fi sunat de la Washington sau de la Moscova sau din altă parte.

Aşa că sunt alte teme pe masă, alte priorităţi, dar sigur că Europa e în declin demografic, e atinsă de criza economică, are nevoie de un suflu şi probabil că acest suflu înnoitor cât de cât va veni în mare măsură din noile state membre care sunt mai puţin blazate şi mai puţin victimele unei anumite inerţii birocratice, au o viziune politică ceva mai proaspătă. Bun, vom vedea. În orice caz, pas cu pas facem Europa, nu este vorba de a fabrica un produs industrial, este vorba de o construcţie care este deopotrivă economică, financiară, politică şi care îşi va asocia vrând nevrând şi memoria acestui continent.

Nevoia de est...

Realizator: Îmi aduc aminte că în anul 1992 aflându-se la Bucureşti directorul general de pe atunci al UNESCO, dl Federico Mayor Zaragoza, spunea că Europa Occidentală are nevoie de inventivitatea Europei Orientale. Totuşi, în momentul de faţă, asistăm la un soi de dezamăgire a Europei Occidentale, în Franţa, de pildă, glasul este foarte puternic în sensul acesta şi unele dintre cele zece state care au aderat după anl 2004 sunt arătate cu degetul. Cum interpretaţi acest lucru?

Teodor Baconski: Unificarea Europei pentru că despre unificare vorbim mai degrabă decât despre reunificare s-a bazat pe o anumită mitologie politică şi bineînţeles că ca probă a realităţiu orice mitologie se relativizează. Una este să ai viziunea Europei unite şi să spui 'Toţi europenii au un destin comun' şi alta este să gestionezi ca minister de interne dintr-un vechi stat civilizat fluxurile unor imigranţi care se comportă prost, care nu îşi găsesc de lucru şi care comit infracţiuni.

Sindromul instalatorului polonez în Franţa, bun, până la urmă lumea a văzut că nu s-au rupt nici Franţa, nici alt stat din Europa Occidentală cu muncitori din Est, că lucrurile astea sunt gestionabile, că până la urmă este nevoie de această mână de lucru, că ea contribuie la prosperitatea ţării gazdă şi implicit, a UE, deci proba realităţii după integrare a reamestecat toate cărţile pe care le jucăm şi evident că este nevoie de timp pentru cunoaştere reciprocă, sunt foarte multe prejudecăţi, reflexe protecţioniste, există un naţionalism încă vivace în toate statele membre cu atât mai mult cu cât sunt state de veche tradiţie, eventual foste imperii, state cu o elită intelectuală care continuă să facă agenda publică a lumii europene, deci sunt până la urmă orgolii, înţelegeri, prejudecăţi, clişee, noi realităţi statistice, sociale, profesionale, care ne obligă pe toţi să ne ajustăm din mers preconcepţiile şi să vedem realitatea aşa cum ni se prezintă în fiecare zi. Este un fenomen interesant până la urmă.

Ghid de şedere în Franţa. La ce bun?

Realizator: Da, dar ce le putem răspunde celor care spun şi am auzit zilele acestea la Paris o asemenea sentinţă că din cauza României şi a Bulgariei care nu au negociat cum ar fi trebuit şi au intrat prematur în UE vor avea dificultăţi în timpul negocierii şi pentru aderare Croaţia şi Serbia.

Teodor Baconski: Când lucrurile nu merg, cauţi un ţap ispăşitor. Sigur că la nivelul străzii, al opiniei publice, a omului de rând, bun, este simplu să arăţi cu degetul un vinovat imaginar şi să spui, dar trebuie să lucrăm cu date concrete, nu? Comunitatea românească din Franţa este 90% formată din cadre, din oameni cu pregătire superioară.

Avem 6000 de studenţi români aici. Există probleme legate de concetăţenii noştri români care şi-au instalat tabere la periferia oraşelor mari din Franţa şi care pot fi văzuţi ca o pată de culoare interesantă, dar până una alta deranjează, comit de multe ori infracţiuni, se lasă mai greu asimilaţi şi când nu sunt în regulă legal şi sunt trimişi de unde au venit în România cu charterul se întorc pentru că sunt şi cetăţeni europeni după 2 luni în alt departament, se reinstalează, eu am fost într-o tabără de romi de la St Ouen, de pildă, lângă Paris, cu primăriţa de acolo, am văzut că o municipalitate franceză din banlieu, dintr-un mic orăşel satelit al Parisului, cheltuieşte 200 de mii de euro pe an pentru întreţinerea unei tabere cu 90 de persoane, de pildă, le dăduseră rulote, aveau un spaţiu social, sala cu maşinile de spălat rufe, electricitate gratuită, evident că cei mai mici mergeau la şcoală, acuma este un cerc vicios, oamenii aceştia civilizaţi şi care nu îşi pot lăsa semnul pe stradă fără adăpost, nemâncat, au reflexul ăsta umanitar, de solidaritate, chiar dacă respectivii romi din România habar nu au franceza sau se adaptează greu sau nu cunosc regulile de convieţuire, dar se face totuşi acest efort pentru că odată ce ei beneficiază de atâtea drepturi şi facilităţi se şi învaţă cu statutul oarecum de întreţinuţi ai statului gazdă şi fac puţin snobism, încep să ţină discursuri de persecutaţi de profesie şi uite aşa, până la urmă se face o medie, dar sunt şi cazuri de integrare reuşită şi tocmai asta le sugeram autorităţilor de la St Ouen că ar fi frumos să îi ajute să îşi regăsească meseriile tradiţionale, să mai facă o tingire, aramă, să mai ciocănească ceva, căci sunt lucruri pe care postmodernitatea occidentală le acceptă pentru că există o întoarcere către obiectul autentic, către natură.

Am făcut de curând un ghid, "Şederea în Franţa" - "Vivre en France", care este bilingv, l-am făcut cu "Documentation française". Ce conţine această cărţurie de pus în buzunar şi de citit în metrou? Toate datele legate de legislaţie, de adrese utile, de drepturi, de obligaţii, pe care un cetăţean român, în speţă, le are în Franţa şi sper ca, mă rog, el se va putea descărca şi de pe internet şi cred că va chiar un ghid pentru românii care vin de multe ori în Occident şi te întrebi cum? Se ajunge uşor, iei un autobuz, nu ştiu, te duce un prieten cu maşina, vizile au dispărut.

Dar, de multe ori, parcă sunt picaţi din lună. Adică, nu numai că nu ştiu limba ţării unde se duc, dar nu ştiu nimic, nici despre instituţiile ţării respective, despre reguli elementare de comportare. Nu-şi pun problema că ajungi prost dacă pleci cu 50 de euro în buzunar în lumea mare. La un moment dat o să fie o problemă pe capul cuiva. Şi, sigur, acuma, consulatele româneşti încearcă să preia, să amortizeze cât pot aceste cazuri, dar, vă spun, este complicat când vezi un rom care vine la Ambasadă şi zice "îmi dau foc aici, pe loc, dacă nu-mi daţi bani să mă întorc acasă!"

Realizator: Dar s-a întors acasă, oare?

Teodor Baconski: S-a întors acasă, da. Noi ştim că îi urcăm în autobuz, discutăm cu firmele de transport - 'hai, luaţi-l şi pe cutare'. Bun, asta e! E o negociere permanentă. Dar, pe de altă parte, cred că şi primăriile din România, ministerele de resort ş.a.m.d., trebuie să facă mai multă pedagogie europeană cu concetăţenii ăştia. Adică să le explice, 'Dragă, te duci în altă ţară, uite ce trebuie să ai...' Nu numai bani, un pic de bun simţ, să respecţi legile, să nu consideri că ţi se datorează totul, să ai un contract de muncă clar, să ştii dacă ai unde să locuieşti. Adică, sunt nişte lucruri de bun simţ, pe care însă trebuie să le reînvăţăm la nesfârşit.

Realizator: Da, şi care se propagă, aşa, din gură în gură, în stil folcloric şi se ajunge uneori la nişte rezultate bizare.

Teodor Baconski: Da, şi suntem doctori în victimologie. Complexul nostru de superioritate, de izolare se converteşte într-unul de inferioritate şi de persecuţie. i, una-două, cineva ne vrea răul; ne este ostil pentru că suntem români. Ceilalţi sunt, nu numai enervant de bogaţi, dar şi rasişti. Deci, nu vedem şi noi că prosperitatea înseamnă raţionalitate economică, bună organizare, management şi eforturi de secole. Asta e! Că nu le-a picat nici occidentalilor din vreun copac al abundenţei! Dar, până una alta, este mai comod să te victimizezi, eventual înjurând şi autorităţile statului român, care, de cele mai multe ori, îşi rup oasele ca să-şi facă datoria. E simplu să spui, 'dle, nu face nimeni nimic pentru noi'.

Dar fără să te întrebi, "dar eu fac ceva? Dar eu ştiu să fac ceva? Dar eu, ca să pot avea un drept, am măcar o zi de muncă cinstită, undeva în ţara asta, căreia îi cer să mă primească şi să mă întreţină pe gratis!' Vedeţi! Îmi aduc aminte de un mare călător şi erudit britanic, Richard Burton, în secolul al XIX-lea, care ajunge la un moment dat la Bombei, şi zice "în acest oraş până şi bebeluşii abia aşteaptă să înceapă să cerşească". Adică... Trebuie să ne trezim un pic la realitate.

Realizator: Dar ce mi s-a părut interesant că pe Champs-Élysées m-a abordat o domnişoară, foarte frumos îmbrăcată, care cerşea. Şi am interpelat-o româneşte: "De ce vii să cerşeşti? Păi ştiţi că n-am, c-o fi, c-o păţi. Dar eşti foarte elegantă! Cum cerşeşti aşa? Nu eşti credibilă!" La care răspunsul ei, a zis, "Da, dar dacă sunt murdară nu mi se mai dă". Deci, măcar atât au învăţat.

Teodor Baconski: Da, la Paris, sigur, te duci mai elegant la cerşit! În fine, sunt evoluţii. Dar toate concură la asta. O anumită decădere şi dezarticulare a sistemului educativ din România. Cantitatea toxică de iluzii pe care o televiziune frivolă o injectează în capul noilor generaţii. Ei sunt dopaţi cu iluzii, cu imagini roz-bombon, care nu au nici o legătură cu realitatea. Ei îşi imaginează că, până la urmă, viaţa dincolo de graniţele României este o chermeză permanentă, o sărbătoare, un chef, o discotecă, un concurs de loterie, o tombolă, ştiţi. ªi vin şi îşi dau seama că nu este aşa şi că, până la urmă, banul se câştigă greu, trebuie să fii competent, eşti într-o competiţie extraordinară. Există o piaţă a muncii extrem de structurată şi sofisticată şi că, dacă vii să dai doar cu sapa, dar oricum nu vrei, preferi să cerşeşti, ajungi în general prost. În fine, cred că e o etapă, şi că ne deşteptăm şi noi progresiv, nu cred că experienţele astea sunt inutile.

Realizator: Zilele trecute, dle ambasador, aţi avut foarte mulţi români tineri în Ambasadă, o pleiadă de români tineri. În august se împlinesc doi ani de când sunteţi aici. Ce ne puteţi spune despre tinerii aceşti, care au venit cu mare plăcere la Ambasadă? Aţi fost alături de ei, s-a cântat, s-a dansat, toată lumea a fost veselă.

Teodor Baconski: Am căutat să deschid Ambasada la proriu, către toate categoriile de români şi de francezi. Români, da, avem la studiu foarte mulţi aici, circa 6.000, şi am făcut deja anul trecut un prim garden-party academic pentru ei. Am găsit sponsori, ne-am organizat, cumpărături, barbeque, muzică. Anul trecut am avut grupul "Nightlooser" în concert în parcul ambasadei. Au venit 450 de doctoranzi. Era totuşi o premieră. Şi le-am primis că voi face din această formă de normalitate o tradiţie. Şi aşa că, anul acesta, ne-am chinuit cu toată criza, să facem ediţia a doua, a respectivului garden-party, cu un program muzical mai rafinat. I-am pus la dans pe toţi cei 764 de oaspeţi pe care i-am avut anul acesta. Gazonul ambasadei a fost bine bătătorit, va trebui să-l udăm multă vreme, dar eu sunt bucuros că am făcut ceva viu pentru ei. Mulţi nici nu se văd, decât dacă vin aşa, pentru că fiecare are un grup de 10-15 prieteni, dar nu se pot vedea cu sute de alţi români, toţi de bună calitate.

Comunitatea şi ambasada

Realizator: Am observat că au dispărut şi unele reticenţe pe care le aveau românii care sunt de foarte mulţi ani aici, şi faptul că sunteţi un ambasador tânăr a atras lume care, în general, nu venea la ambasadă.

Teodor Baconski: Sigur că pe vremea comunismului, ambasada era duşmanul, şi comunitatea era duşmanul ambasadei, pentru că aşa vroia Securitatea. Au fost 50 de ani de ostilitate punctată cu manifestaţii de fapt pe trotuarele ambasadei. În '89 era să fie invadată clădirea şi, bineînţeles, românii au simţit atunci nevoia de a pătrunde cu forţa pe teritoriul acesta interzis. Asta e istorie deja. Eu am o echipă tânără. Nimeni nu are schelete în dulap, am studiat aici, am cunoscut de acum 15 ani, când chiar eram puşti, exilul anticomunist, stâlpii lui. Între timp, oamenii s-au mai prăpădit. Au venit într-un fel sau altul copiii lor, altă generaţie, s-au adăugat studenţi. Au venit apoi şi români la muncă, deci structura comunităţii e mobilă, are o geometrie variabilă şi, mă rog, e în continuă evoluţie, dar mă bucur că oricât aş fi de ocupat cu treaba politico-diplomatică şi pur administrativă, pe de altă parte, din această mare ambasadă, am deschis uşa oricui a vrut să mă vadă.

Deci, n-am avut niciun fel de criteriu de preselecţie. Domnule, eşti român, vrei să vorbeşti cu ambasadorul, poftim! Găsim o dată convenabilă şi ne vedem şi îmi spui direct şi te ajut. Pot, fac şi eu ce pot, evident. Transmit în ţară altor instituţii, îţi dau un răspuns, deci răspund multora pe e-mail, direct şi se miră. Zice, "Vă mulţumesc pentru promptitudine...!" Păi, asta e. Dacă trăim în această eră tehnologică, trebuie să ne adaptăm, să-i folosim instrumentarul, aşa încât deschiderea asta probabil că i-a făcut pe toţi să-şi depăşească treptat reticenţele, ostilitatea.

Că vom găsi întotdeauna oameni, doi, trei, cinci, nu ştiu câţi, care sunt maniaci ai protestului, ai contestaţiei, ai nemulţumirii cronice, care nu se simt bine, nu respiră suficient dacă nu insultă, nu calomniază, nu trimit nu ştiu ce anonime, proteste - bun! - dar asta nu mai contează. Contează că dacă un vox pop, cum ziceţi dumneavoastră la radio, la biserică, la nu ştiu unde sau între studenţi sau... - "Domnule, cu ambasada aveţi o relaţie?" - o să spună, probabil, din onestitate şi pentru că aşa stau lucrurile că într-adevăr simt această deschidere, că ambasada se străduieşte să le propună şi un calendar cultural de evenimente şi un newsletter bilunar, care e primit de mii de români de aici.

Performanţe

Realizator: Sunt prea mulţi.

Teodor Baconski: Da - şi atunci ne adaptăm, bun. Lansăm o biografie Eugen Ionesco, chemăm cutare tip de public, facem un spectacol cu Andrei Şerban în seala de teatru, alt public. Bun! Deci, există această sinergie, ca să zic vorbe mari, şi mă bucur, pentru că vă spun, am fost de cealaltă parte a baricadei, când ambasada era o baricadă şi exilul altă baricadă, şi am văzut ce înseamnă să nu te invite nimeni, cât studiam aici. Adică, pe vremea aia, care era situaţia? Nu te invita nimeni. Dacă te duceai, erai prost văzut de ceilalţi. Oricum, nu ştiai aici ce se întâmplă, şi de fapt nu se întâmpla nimic, aşa că era un soi de autism generalizat, aşa, fiecare pentru el şi sigur că treaba asta a încetat. Sper să rămână aşa şi după ce îmi voi încheia misiunea aici. Deci, asta e normalitatea, avem un standard al ei şi cred că, de acum, toată lumea îl va respecta.

Realizator: Pentru că deja cunoaşteţi foarte mulţi dintre românii care trăiesc la Paris, cred că ar fi interesant pentru ascultătorii noştri, domnule ambasador Teodor Baconski, să ne spuneţi măcar domeniile în care sunt români care excelează la Paris.

Teodor Baconski: În newsletter avem un interviu cu un român de seamă, la fiecare două săptămâni. Sunt foarte mulţi, sunt foarte mulţi în informatică, sunt foarte mulţi în matematică, foarte mulţi în ştiinţele omului, deci în domeniile umaniste. Avem avocaţi bine instalaţi aici, avem ingineri de vârf, avem fizicieni de vârf. Realmente, e o elită care oriunde vă duceţi, de la platforma de la Palaiseau sau până la Ecole Polytechnique, veţi vedea români. Sunt foarte mulţi în bănci franceze, sunt foarte mulţi în turism, în toate domeniile practic, şi e foarte normal până la urmă.

E o piaţă europeană internă. Acum mobilitatea este permisă, şi în orice caz, un om care are succes în altă ţară îşi depăşeşte resentimentele şi psihologia meschină a celui care eşuează şi vrea să construiască ceva, îşi găseşte timpul de a reface legăturile profesionale cu România, cu mediul din care a plecat, are proiecte. Gândiţi-vă câte companii fraceze lucrează în România care recrutează români, de cele mai multe ori. Numai un exemplu - nu? - centrul de design, de prototip de la Titu, făcut de Dacia Renault, a angajat vreo 3.000 de ingineri români.

Se goleşte piaţa, în momentul în care o singură firmă - ştiţi? - recrutează atât de masiv, aşa încât există o interpenetrare între Franţa şi România extraordinară, o întrepătrundere continuă, complexă. Oamenii circulă între cele două ţări. Avem cinci curse de avion zilnic, Paris-Bucureşti sau Bucureşti-Paris, cum vreţi, şi toate aceste resurse dau dinaminsm relaţiei bilaterale într-un mod singural. Eu nu cred că avem... - poate cu Italia, în ultimii 20 de ani, sigur, s-au creat, şi cu Spania mai nou, dar astea sunt destinaţiile foarte latine, pe care românii le-au ales şi partenerii noştri esenţiali în Uniunea Europeană.

"În materie nucleară, tehnologia europeană înseamnă tehnologie franceză"

Realizator: Şi ca, să spunem aşa, proiecte sau posibilităţi de investiţii directe franceze în România, ce se conturează?

Teodor Baconski: Am vorbit despre dialogul politic, într-adevăr, ambasada a organizat în detaliu anul acesta şase vizite de miniştri români la Paris, sunt pregătiri la vizita preşedintelui României care a avut loc pe 18 mai şi care după avizul tuturor s-a petrecut impecabil, sunt proiectele deja prinse în această foaie de parcurs a parteneriatului strategic franco-român, mari proiecte cărora li se adaugă proiecte şi mai ambiţioase, acum, totuşi, preşedintele Traian Băsescu în discuţia la prânzul de lucru pe care l-a avut cu Nicolas Sarkozy a enunţat fără echivoc dorinţa României de a se dota cu o nouă centrală nucleară si au vorbit despre posibilitatea ca ea să fie făcută cu tehnologie europeană, numai că în materie nucleară tehnologia europeană înseamnă tehnologie franceză şi vă daţi seama că un asemenea proiect, sigur, nu poţi să îl faci în mai puţin de cinci sau zece ani, dar în orice caz, asta îţi creşte autonomia energetică, este o energie curată, ar fi o centrală de a treia generaţie, aşa cum este cea de la Flammonville pe care preşedintele Băsescu a vizitat-o în a doua zi a vizitei sale în Franţa, deci, în momentul în care ai povestea de succes cu Dacia Renault, totuşi, Dacia, al doilea exportator al României şi acum în plină criză lucrează sâmbăta şi duminica, au angajat încă 500 de muncitori, au găsit noi debuşee pe piaţa occidentală, în Germania, în special, deci lucrurile au substanţă, într-adevăr, între Franţa şi România, eu cred că dacă acest proiect cu centrala nucleară se va realiza el va fi perla coroanei, ca să spun aşa, bun, o să fie foarte multă inginerie, transfer de tehnologie, dar şi alte mari grupuri, Divizia franceză EADS a venit cu o propunere extrem de consistentă pentru relansarea industriei aeronautice româneşti. Ei personal, direct, ca grup, vor crea 900 de locuri de muncă, dar pe orizontală aceasta înseamnă 10 mii de locuri de muncă în România, deci pentru convergenţa economiei româneşti cu media economică a UE contribuţia franceză este determinantă şi cred eu că va scurta perioada până când vom atinge, să zicem, 70% din media europeană la indicatorii macro, sunt procese în curs, criza şi ea nu va dura la nesfârşit, se spune că totuşi, 2010 va fi un an de discretă relansare a creşterii şi ne putem păstra şi optimismul şi încrederea că parteneriatul franco-român este axial pentru dezvoltarea noastră pe termen lung.

Realizator: Cea mai mare parte a energiei în Franţa este produsă nuclear.

Teodor Baconski: Fără îndoială. De pe vremea generalului De Gaulle Franţa a făcut arme nucleare şi îşi produce singură energia. Au 60 de reactoare nucleare şi sunt mari grupuri franceze, nu o să le citez neapărat care au întregul, să nu spunem know how, ci savoir faire, necesar de la extracţia uraniului până la reciclarea deşeurilor nucleare, deci o singură companie care extrage uraniul, îl prelucrează, îl îmbogăţeşte, construieşte centrale de diferite mărimi, cum vrea clientul, este a treia generaţie, deci cele mai ecologice şi cele mai rezistente din punctul de vedere al manşonului care acoperă reactorul, deci am aflat şi eu cu ocazia aceasta că astea de a treia generaţie pot fi distruse numai cu arme nucleare.

Poate să cadă avionul pe ele, pot să fie bombardate, au durată de viaţă 60 de ani, aşa sunt făcute. Bun, până la reciclare, care este o mare problemă, produci energie ieftină, exporţi energie , îţi acoperi necesarul intern, dar ce faci cu deşeurile? Asta este o problemă pe care francezii o tratează extraordinar de eficient şi deci este cu atât mai atractivă opţiunea. Bun, vom vedea, dar oricum, sunt destule mari proiecte de tipul acesta care vor spori anvergura schimburilor româno-franceze dincolo de comerţ, dincolo de import-export curent, există şi aceste investiţii care sunt, evident, pozitive în termen de piaţă a muncii, la nivelul progresului tehnologic, al cresterii nivelului de competenţă inginerească etc. Deci, este un moment bun, zic eu, în lunga, mai mult decât biseculara cronică a simbiozei româno-franceze.

Timp de scris?

Realizator: În ce priveşte proiectele dumneavoastră personale, ce puteţi să ne spuneţi, aveţi timp să scrieţi?

Teodor Baconski: Scriu telegrame, rapoarte, infograme, citesc sute de lucruri pe zi, răspund la telefoane, faxuri, e-mail-uri ş.a.m.d. Bun! ăsta e volumul considerabil al activităţii unui ambasador într-o ambasadă de primă mărime, şi continuu să scriu. Am două rubrici săptămânale care mă obligă să le alimentez. O fac cu plăcere, dar numai în week end, pentru că nu mai găsesc altfel timp. Încerc, însă, să mă duc cel puţin o dată pe săptămână în librării, să îmi cumpăr cărţi. Mi-am făcut, de altfel, în aproape doi ani încă o bibliotecă, a nu ştiu câta, pe care va trebui să o transport acasă, dar scriu, pentru că scriitori scriu.

Realizator: Ce scrieţi?

Teodor Baconski: Ultima oară am publicat un eseu "Despre necunoscut" la Humanitas. Bun! De atunci, m-am risipit, oarecum, în gazetăria asta mai mult sau mai puţin civico-intelectuală, culturală şi chiar pe 3 iunie s-a lansat la BRD, la Bucureşti, volumul meu de articole din "Cotidianul" ilustrat de Devis Grebu, pe care l-am publicat şi ca să arăt că poţi face gazetărie, fără să înjuri pe cineva, un proiect de societate în spate şi în echipă cu un mare grafician, pentru că lucrul în echipă la români e un ideal încă îndepărtat.

Realizator: Şi o ultimă chestiune: între Roma, Lisabona şi Paris, deocamdată, care vă este locul cel mai apropiat de suflet?

Teodor Baconski: Mă provocaţi la un răspuns care dacă e sincer, nu e diplomatic. Nu ştiu. Sigur că pe toate trei le-am îndrăgit, le-am cunoscut foarte bine. Sunt în continuare un pasionat de Italia, în general. Cultura franceză şi această sinteză între spiritul de fineţe şi spiritul geometric al Parisului mă fascinează constant. Lisabona a fost, de asemenea, o mare descoperire culturală. Ştiam prea puţin despre această cultură uluitoare şi care, de fapt, s-a construit cu spatele la Europa, cu faţa la Atlantic, aşa încât cred că e şi în firea mea şi în fişa postului diplomatic această capacitate de a te bucura de descoperirea unei societăţi, a unei culturi, a unei tradiţii, oricare ar fi ea până la urmă.

Sigur, ai dreptul intim la o ierarhie sentimentală, dar important este să nu trăieşti cu prejudecata că numai anumite locuri sunt interesante sau că numai anumite ţări merită să fie vizitate şi descoperite, pentru că peste tot ai fragmente dintr-o umanitate comună şi expresii ale unei diversităţi care nu face decât să te îmbogăţească.