Scaunul

Un recent studiu despre sedentarism și obezitate arată că statul pe scaun mai mult de 6 ore pe zi este foarte periculos pentru sănătate. Cu toate acestea, în ultimul timp, evoluția societății a făcut ca oamenii să stea pe scaun mai mult ca niciodată. Și parcă mai abitir decât oricând, unii oameni refuză să cedeze scaunele pe care le ocupă.

Cel mai trist exemplu a fost circul umilitor din Parlament pentru cel mai înalt scaun de acolo. O ființă cu scaun la cap știe când să nu se mai agațe de scaun și pricepe când e cazul sa renunțe pentru a nu trăi o rușine fără margini. Dar unele scaune sunt mai greu de cedat fiindcă oamenii prind un soi de rădăcini în ele.

Spre deosebire de temutul scaun electric sau de detestatul scaun al dentistului, scaunul unei funcții de răspundere e tentant. Acest scaun are aspirații de tron și veleități de jeț care le oferă unora iluzia că li se cuvine orice și că sunt mai presus de oricine. Dar, în egoul lor nemărginit, pot ajunge să uite că uneori puterea de decizie nu le aparține în întregime. Fiindcă întotdeauna există unul cu un scaun mai mare sau mai înalt, eventual rotativ și foarte moale, dar suficient de robust pentru a-i susține șezutul la o oarecare înălțime deasupra nivelului de bază. Nici nu e nevoie sa aibă spătar sau brațe de odihnire a mâinilor, poate că e chiar mai indicat să arate ca un simplu taburet popular, sau, și mai bine, ca un scaun de bar. Cocoțat pe scaunul-tron și cochetând cu piscul imposturii, neobosind sa manipuleze, înscăunatul privește cu emfază caraghioasă spre cei de mai jos și le împarte dreptatea lui, fie direct, fie lăsându-i pe alți înscăunați sa o facă.

Dar haideți sa-i lăsăm pe așa zișii judecători incoruptibili, alfabetizați din mers și cocoțați în scaune de înțelepți, sa-i lăsăm și pe cei aleși să conducă instituții ale statului instalați în fotolii din care banii se dirijează cu pixul către cercul lor de interese, și sa-i uitam și pe acei indivizi de la periferia societății care printr-o conjunctură favorabilă au fost așezați pe scaune prea mari și care, în prostia și fudulia lor, au impresia ca nu mai e nimeni ca ei. De fapt sa-i lăsăm cu totul de-o parte pe oameni, în general, și să gândim la o scară mai mică, să ne uitam la niște ființe care se presupune că sunt mai nobile. Să luăm de exemplu, câinii. Si dacă e să alegem răul cel mai mic - cei care cunosc știu ce vreau sa zic - să ne oprim la bichon.

Se știe ca bichonul, curios din fire, adoră să stea cocoțat pe un scaun înalt, de unde să poată observa tot ce se petrece în jurul lui. Este foarte sensibil la tonul vocii stăpânului, iar dacă un buldog, de pildă, vrea să se urce și el pe scaun pentru a se face remarcat, bichonul, câine de circ, e în stare să latre și sa muște pentru a-l da jos, dornic sa-i facă pe plac stăpânului. Iată deci că, în orice univers, un scaun e ceva vital pentru un claun.