Ouă și chitare

În limba română nu e deloc uşor să găseşti forma corectă de plural. Mai ales de când „succesurile” au atâta... succes. Trebuie să recunoaştem, unele dintre aceste forme de plural problematice, sunt folosite mai nou în context şi cu subtext. Ceea ce nu ştiu dacă e tocmai bine pentru că aşa, dintr-o greşeală mult prea mediatizată, devine formă corectă una greşită... fără drept de apel, în variaţie liberă şi la concurenţă şi mai liberă cu forma corectă. Cum s-a întâmplat, de exemplu, cu biata copertă care a devenit, la plural, coperţi, forma cândva corectă – coperte – fiind aproape dată uitării. Deşi este şi ea corectă. Ca să nu mai vorbesc de bietele căpșune fructele, care au devenit căpșuni, fie că e vorba de fructe, fie că e vorba de planta care le produce. Aşa că acum, conform ediţiei a doua a DOOM-ului, putem spune cum vrem şi spunem, cei mai mulţi dintre noi, „căpşuni”.

Dar niciun dicţionar nu ne mai dă dreptate când adăugăm de la noi ca să ne iasă forma de plural aşa cum ni se pare că ar fi mai uşor de pronunţat. E cazul banalului şi atât de pomenitului zilele acestea OU. Care atunci când împreună cu alte OUĂ este aşezat pe o masă festivă şi nu pe alta poate deveni coşul cu OUĂLE de Paşti, în niciun caz cu OUĂLELE cum încă ne alintăm mulţi dintre noi, pronunţând într-o manieră familiară mai degrabă copiilor.

În alte cazuri, ceea ce unora le pare o greşeală grosolană poate fi însă chiar forma corectă. Pentru că, să ştiţi, chiar de vi se pare că pe undeva e ceva în neregulă, în ceea ce priveşte CHITARĂ, corect este – vorba cântecului şi conform buchiei DOOM-ului – să spunem CHITARE.