Minciuna de Patrimoniu

E poate cea mai eficientă formă de devenire socială şi profesională la 20 de ani de la căderea comunismului. E poate cea mai productivă acţiune de condiţionare a norodului. E poate singura abilitate a majorităţii... eligibililor din structurile locale, teritoriale sau centrale. Şi, mai presus de toate, MINCIUNA este de departe cea mai grea moştenire a Epocii de Aur. Nu, că n-a dispărut; ea şi-a dezvoltat în timp un sistem infailibil de autoapărare, devenind imună la orice tip de contaminare cu virusul unei lumi normale, în care adevărul, onestitatea, liberul arbitru şi alte bagatele de-astea... arhidemocratice au făcut ravagii: scări ierarhice pavate cu merite dobândite prin sudoarea frunţii, sisteme sanitare şi de justiţie dubios de sănătoase, macrosisteme neverosimil de funcţionale, PIB-uri de neam prost ş.a.m.d. Cred că 1 aprilie e doar un reper; în România, MINCIUNA, ca şi traficul de influenţă ori şpaga, e o sărbătoare perpetuă, la care participă fără să bage de seamă (aşa de bine a fost absorbită de conştiinţa obştească) toată suflarea. “Aşa am apucat!” nu mai e de mult o scuză nici pentru ipocriţi, nici pentru păcăliţi; e doar o reacţie firească la realitatea înconjurătoare. MINCIUNA, ca şi fuga, e ea ruşinoasă, dar rămâne totuşi foarte sănătoasă!