Dragobetele

Ca să nu deţină Sf. Valentin monopolul asupra serbării dragostei, am căutat şi noi ceva prin lada de zestre, ceva care să ne reprezinte numai şi numai pe noi. Dar am ajuns să avem două sărbători pe aceeaşi temă. O situaţie care poate produce şi ceva confuzie printre bucureșteni, după cum a aflat Ana Maria Olteanu, dar și printre clujeni, după cum reiese din înregistrările lui Ciprian Iancu.

Ei bine, străvechea zi a îndrăgostiţilor de pe plaiurile noastre îşi are rădăcinile, se zice, în tradiţiile dace. Dragobetele, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, din mitologia greacă. În lumea satului românesc, pînă la jumătatea secolului XX, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii. În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările nemigratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Despre "păsările" neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân singure şi fără pui pînă în aceeaşi zi a anului viitor. După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: "Dragobetele sărută fetele".

Într-un fel, Dragobetele a fost şi el o victimă a comunismului. După Revoluţie, locul lui a fost luat treptat de Sfântul Valentin, care a fost importat din lumea occidentală şi care este sărbătorit conştiincios pe 14 februarie. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat.