Delicvent sau delincvent?

E adevărat că ceea ce e scris rămâne! Iar ceea ce rostim greşit poate trece adesea neobservat. Cât de mult contează dacă uiţi un sunet sau adaugi de la tine? Doar nu e aşa o infracţiune…

Dar DELICVENȚA este ! Pentru că doar DELINCVENȚA este forma bună de rostit, dar bineînţeles de evitat ca… sens, de vreme ce în DEX este definită, cu «N»-ul la locul lui, ca «fenomen social care constă în săvârșirea de delicte», adică de infracţiuni. Şi nu este doar cuvântul acesta expus delictelor… lingvistice. Alteori se adaugă o consoană, ca nu cumva să greşim şi să existe REPERCURSIUNI neplăcute… de genul: «ai auzit cum a spus?» Problema este că doar REPERCUSIUNI este corect, oricât ar părea de incorect şi, de fapt, de greu de pronunţat. Probabil şi din această cauză a apărut acel «R» parazitar.

La FRUSTRARE, «R-ul» devine însă de neevitat, deşi în grabă poate să îţi iasă şi «frustare»… Deşi mie mi se părea mai greu de pronunţat decât corecta FRUSTRARE!

Uneori un «N» în plus pare o soluţie acceptabilă pentru aparatul fonator şi aşa apare INTINERARUL, deşi doar ITINERARUL este forma corectă. Alţii spun GENOFLEXIUNE, cu «O», pentru că aşa se spunea la ora de educaţie fizică în şcoală, care bineînţeles că nu se făcea cu profesoara de română care să spună cu emfază GENUFLEXIUNE!

Şi dacă după consoane inserate sau sărite tot a venit vorba de vocale greşite, să reamintim şi că singura pronunţie corectă este «să aibă»! Chiar şi atunci când vi se pare că «să aibe», «să aive» sau «să aivă» au mai multă trecere… aşa… din vorbă-n vorbă…