O vorbă bună 85 - Petecul de cer

Doi turişti s-au abătut de la poteca trasată pe munte şi au ajuns la gura unei peşteri. Locul nu părea a fi virgin. Cenuşa de la un foc stins cu ceva timp în urmă şi uscăturile aşezate la adăpost într-o mică grotă erau semne că peştera putea fi chiar locuită.

Zgomotul unor paşi înăuntrul cavernei îi făcură pe cei doi să-şi ţină respiraţia. În gura peşterii apăru un bărbat îmbrăcat cu haine călugăreşti, cu o barbă lungă şi cu părul netuns strâns într-o coadă.

Turiştii rătăciţi crezură că s-au întâlnit cu vreun nebun fugit de lume. Omul îi salută însă politicos şi-i invită să intre arătând cu degetul în sus. Cerul se întunecase a furtună, aşa că cei doi turişti au intrat ca să nu-i prindă vijelia.

Gândul că au de-a face cu un nebun le-a pierit atunci când au văzut ochii omului ieşit din peşteră: foarte senini şi blânzi. Au aflat că omul e monah şi că de câţiva ani plecase de la mănăstirea din vale şi se retrăsese aici în singurătate.

Grota era amenajată ca o cameră. Într-un colţ patul de paie lângă care o icoană de hârtie şi o candelă aprinsă. Turiştii nu se abţinură să întrebe: „Cum puteţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume?”

Pustnicul zâmbi: „Dar nu-s sărac, am o mulţime de comori.” Şi călugărul îi chemă să le arate comoara sa. Şi-i duse în dreptul unei fisuri într-unul dintre pereţii peşterii: „Ce vedeţi, îşi întrebă musafirii?

– Nimic, doar un petec de cer. – Şi nu vi se pare asta o comoară minunată?, le replică pustnicul. Petecul asta de cer mi-e de ajuns ca să fiu fericit.”