O vorbă bună 136 - Ant-ritualism

La un rabin vine un evreu care avea un atelier de cizmărie: „Rabi, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul.

Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi. Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimneaţa oamenii să poate merge la muncă.”

Rabinul îl întrebă pe cizmar: „Ce-ai făcut până acum? – Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic foarte rapid rugăciunea şi mă apuc de lucru.

Dar sunt zile când n-o mai zic de loc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos devreme ce nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă.”

Rabinul se uită la el cu o privire compătimitoare: „Omule, dacă eu aş fi Dumnezeu, aş preţui acel oftat mai mult decât rugăciunea ta de dimineaţă.”