O vorbă bună 130 - Vanitate

O biserică bucureşteană în zi de sărbătoare. Vreo două zeci de persoane aşteaptă să se închine la o raclă în care se găseşte un fragment din Crucea lui Iisus Hristos.

La un moment dat, o doamnă îmbrăcată în negru cu fusta până în pământ, ajunge în faţa raclei, face trei închinăciuni mari şi se închină, ignorând şirul celor care aşteptau să facă acelaşi lucru.

Am observat privirile nedumerite ale oamenilor de la rând, dar nimeni nu i-a zis nimic zeloasei. Mi-am dat seama că era o credincioasă de-a locului, care, bănuiesc, credea că propria evlavie debordantă îi conferea un privilegiu – acela de a nu aştepta la rând cu toţi veneticii.

Şi de aici atitudinea lipsită de smerenie, total nepotrivită pentru spaţiul bisericesc. Împrejurarea m-a făcut să-mi amintesc de o întâmplare despre care am citit de curând. O atitudine cu totul contrară celei la care am fost martor.

Unui pustnic care trăia în deşert i s-a arătat într-o zi diavolul deghizat în înger de lumină şi i-a zis: „Sunt Arhanghelul Gavriil şi am fost trimis la tine de Dumnezeu.”

Călugărul i-a răspuns fără ezitare: „Mai gândeşte-te . Probabil că ai greşit persoana. Eu unul nu am făcut nimic atât de grozav încât să fiu vizitat de un înger.”

Diavolul deghizat a dispărut imediat şi nu a mai încercat niciodată să se apropie de acel om total lipsit de vanitate.