Altă brânză-n altă traistă

Documente ale Sumerului stau mărturie că, trei milenii înainte de Hristos, existau deja mai bine de douăzeci de feluri de brânzeturi proaspete. Arta de-a le prepara şi păstra prin adaosul de sare, ori de-a le diversifica gustul prin lucrarea miraculoasă a diferitelor ciuperci şi mucegaiuri , s-a dezvoltat separat în diferite lumi şi culturi.

În spaţiul nostru de civilizaţie, cel mediteranean, atât moştenirea grecilor vechi, cât şi cea romană, a purtat bogăţia de gust a brânzeturilor până la noi.

Brânza de capră este pomenită în versurile Odiseei, iar Pliniu cel Bătrân, în a sa Istorie Naturală nu uită să deschidă un capitol dedicat varietăţilor de brânzeturi, dintre care cele mai renumite veneau, se pare, din ţinuturile de astăzi ale Franţei, ori ale Bitiniei, din Asia Minor.

Brânza era un aliment preţuit, atât pentru calităţile nutritive cât şi pentru virtuţile terapeutice, aşa că legiunile romane aveau în traista de merinde, prin ordin al marelui Cezar, 30 de grame de brânză, zilnic, din soiurile Parmigiano, Reggiano şi Peccorino.

Ca multe alte bunătăţi născocite de oameni obişnuiţi, brânzeturile îşi datorează celebritatea întîlnirii cu oamenii celebri, care au dat de gustul lor.

Iau ca martoră brânza de Brie. A trebuit ca întîmplarea să-l poarte pe Carol cel Mare, cu treburi de război, în ţara Lombarzilor, pentru ca la întoarcere, măritul împărat să poposească la mânăstirea Reuil-le-Brie. Era pe la anul 774, ne povesteşte Eginhard. Gustând din bunătăţile scoase din cămară de părintele abate, Charlemagne ne-a lăsat mărturie încântarea sa:

„Am crezut că ştiu totul, cam despre tot ceea ce se mănâncă. Ce vanitate din partea mea! Tocmai am descoperit una dintre bucatele cele mai minunate. Am dat poruncă strictă ca, de două ori pe an, cantităţi îndestulătoare să-mi fie aduse la palatul meu din Aix-la-Chapelle.”

Şi uite-aşa a ajuns brânza de Brie până la noi. Mă rog, după ce a făcut un popas pe mesele îmbeşugate ale marelui Congres de la Viena. Brillat-Savarin a fost maestrul care le-a ridicat în rang, aşezându-le pe mesele puternicilor zilei, consacrându-le totodată ca parte a desertului. „Un desert fără brînzeturi, obişnuia el să spună, este ca o fată frumoasă rămasă fără un ochi”. Talleyrand a fost însă cel care, subjugat de parfumul şi savoarea unui Brie de Maux, a decretat, cu ocazia aceluiaşi Congres, că a descoperit prinţul brânzeturilor şi regele deserturilor.

Audio: Ascultati intreaga poveste