Vinul – pharmakon-ul Mediteranei

„Afurisită agitație pentru niște struguri fermentați” cam atât părea să însemne celebrul vin de Tokay pentru Fisk Senior, personajul interpretat de Peter O'Toole în comedia Dean Spanley/Părintele Spanley (2008), după nuvela My Talks with Dean Spanley a scriitorului englez Lord Dunsany.

Să nu fie vinul, oare, decât o zeamă de struguri fermentați ?

Întreaga istorie a omului contrazice această replică ce nici nu trebuie luată în serios. Ea ascunde, de fapt, afecțiunea proverbială a englezilor pentru vin.
Englezii au iubit întotdeauna vinul, mai ales că insula lor nu este o țară a viilor.

My Talks with Dean Spanley a apărut într-o perioadă de criză a vinului (anul 1936) când toată lumea îi simțea lipsa. Marele merit al acestei nuvele ? Te face să redescoperi adevărul despre vin. Acela că e mult mai mult decât o băutură savurată la masă sau după masă.

Pentru popoarele vinului, el era o poțiune sacră, iar pentru inițiații lor, licoarea cunoașterii secrete.

Nu întâmplător misteriosul rege-preot al Ierusalimului, Melchisedec, în traducere „Regele cel Înțelept”, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine și vin, mâncarea și băutura sfinte prin excelență:

„Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului.” (Geneză, 14, 18-20).

Melchisedec, Deir-al-Baramus, Biserica Sfintei Fecioare, pictură murală, aprox. 1200.

Și, nu întâmplător Iisus Hristos a lăsat ca pâinea și vinul să fie alimentele euharistiei și împărtășaniei creștinilor.

Numele vinului

Numele vinului în limbile europene nu este… indo-european, ci mediteranean, de origine semitică: *wainu.

Ceea ce poate însemna că indo-europenii fie nu făceau vin, fie, cel puțin, nu făceau vinul bun pe care l-au găsit în ținuturile mediteraneene.

Vin în română și în franceză, vino în italiană și în spaniolă, wine în engleză, wein în germană… toate vin din… latinescul vinum care, la rându-i, ca și oinos/οίνος al vechilor greci, ca și wiyana al hitiților și, ca și gini (din * woinyom) al armenilor, pare a fi fost împrumutat de la popoarele semitice. În semitica comună exista un *wainu care a dat în ebraică iain și în asiriană inu.

De fapt, vinul este un dar al Mediteranei și al Caucazului. Un dar vechi de… zece mii de ani.

Vița „dătătoare de vin” (vitis vinifera), singura care rodește struguri buni, spun arheologii, se întindea de la coastele persane ale Mării Caspice până în vestul Europei.

S-au descoperit sâmburi de strugure, vechi de 8000 de ani (din Epoca Pietrei !), în Turcia (la Catal Hüyük), în Siria (la Damasc), în Liban (la Byblos) sau în Iordania, sâmburi despre care se presupune că au rămas de la facerea vinului.

Iar oenologii cred că prima viță de vie cultivată (vitis vinifera sativa) a apărut în jurul anilor 7000, în Georgia și că vin bun se făcea în Persia, în Canaan, pe Valea Iordanului, în Asiria, în Egipt, în Grecia și în insulele Mării Egee (Hios, Lesbos, Creta sau Cipru), în Italia și în Spania.

Vinul, darul cunoașterii și al vieții.

Replica mai sus amintită a lui Peter O'Toole din Dean Spanley vine când Fisk Senior propune la cina cu un Tokay Imperial vechi, unul din cele mai nobile și adorate vinuri din lume… un hot pot ! Adică un fel de tocană și o mâncare de tavernă… ignobilă.

Sună a sacrilegiu. De fapt, nu-i decât o provocare… ca să înțelegem adevăratul rost al vinului. Acela de poțiune magică care inițiază ieșirea din sine, adică extazul (în greacă extasis/έξτασις înseamnă tocmai „ieșire din sine”) … și nicidecum de însoțitor al unei mâncări.

Este remarcabil că în secolul XX cineva își mai amintea adevărul de mult uitat despre vin.
Iar adevărul este că vinul a fost și a rămas, mai presus de orice, o băutură menită să-l unească pe om cu divinitatea, o poțiune a inițierii și a cunoașterii, a vieții/nemuririi, a vindecării și a salvării.

Băutura sacră prin excelență băută la ospețele rituale.

De altfel, un astfel de ospăț, cel mai cunoscut din istoria omenirii, este Cina cea de Taină care i-a unit pe apostoli cu Iisus Hristos.

Leonardo da Vinci, Cina cea de taină/L’ Ultima Cena (1494-1497) pe masa căreia n-a pictat decât pâine şi vin (euharistia). Santa Maria delle Grazie, Milano

Popoarele vinului credeau că vița de vie și rodul ei, mustul și vinul sunt o întruchipare a vieții.
Semnul sumerian, de pildă, pentru cuvântul viață este o frunză de viță de vie.
Marea Mamă sau Marea Zeiță a popoarelor răsăritene se numea Mama butuc de viță de vie, altfel spus, Mama/Zeița Rodirii și a Vieții.

Ghilgameș, pornit în căutarea nemuririi, a întâlnit-o în grădina zeilor pe „femeia viței de vie, dibace în facerea vinului, Siduri, care ședea la marginea mării cu un vas de aur și cu pocale de aur, primite în dar de la zei”. Siduri era zeița hurrită a vinului, iar cupele de aur sunt un semn că vinul era o licoare a regilor și a celor foarte bogați.

Dionysos al grecilor, zeul vinului și al viței de vie, întruchipa rodirea masculină, virilă… doar Zeus l-a purtat în propria-i coapsă (simbolul fertilității masculine) până la naștere.

Dar nu numai atât. Era și zeul extazului și al entuziasmului (cuvinte rămase de la greci; entusiasmos însemnând că „zeul te locuiește și te inspiră”), așadar, și al cunoașterii secrete și al inițierilor. Apollo îi ceda locul în templul său din Delphi (templul profețiilor) din decembrie până în februarie.

De ce ? Pentru că vinul fermenta cam în această perioadă și căpăta puterile-i misterioase care produceau transa, „nebunia sacră” sau „starea alterată de conștiință” cum am spune azi.
Și cine nu se temea de aceste puteri cu două tăișuri ?

În prima zi a Anthestiriilor (Sărbătoarea Florilor și a Morților ce ținea trei zile pe la mijlocul lui februarie) când se deschideau amforele și se gusta vinul cel nou, atenienii i-l închinau lui Dionysos, rugându-l să facă ca „acest pharmakon” să fie bun și nevătămător.

Pharmakon în greacă înseamnă deopotrivă medicament dar și… otravă, elixir sau… maleficiu. Așadar vinul putea fi și una și alta. Îți putea dărui mintea zeilor, dar putea, dacă nu era băut cu respect și măsură, să-ți tulbure și să-ți otrăvească mintea.

Vinul ca pharmakon putea fi o poțiune „fermecată” în sensul bun sau „fermecată” în sensul rău, așa cum farmec (care vine din pharmakon) înseamnă „desfătare și încântare”, dar farmece, înseamnă numai „maleficiu”.

Ulise cunoștea bine puterile vinului pe care le-a folosit ca să scape teafăr din peștera ciclopului Polifem, dându-i să bea din vinul preoțesc, cel bun, pe care i-l dăduse, nu întâmplător, un preot al lui Apollo.

Era „o băutură dulce, curată/neamestecată și dumnezeiască” (ηδύν, ακηράσιον, θείον ποτόν”) - spune Homer - „un vin roșu și dulce ca mierea, a cărui mireasmă desfătătoare și dumnezeiască (οδμή ηδεία și θεσπεσίη) se revarsă umplând totul în jur” (Od. IX, 205 și urm).

Un vin din care Polifem nu gustase niciodată pentru că pe insula lui creștea doar viță sălbatică.

Vas de turnat vinul în cupe (500-475 în.Hr.), British Museum

Iar în Biblie beția lui Noe a adus blestemul și cucerirea Canaanului.

„Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. A băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi. Dar Sem şi Iafet au luat o haină şi, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor; şi feţele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Trezindu-se Noe din ameţeala de vin şi aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr, A zis: Blestemat să fie Canaan ! Robul robilor să fie la fraţii săi ! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob!” (Geneza, 9, 20-26).

Se întâmpla după potop, când Noe, părintele unei noi omeniri, a plantat o vie nouă, într-un pământ nou, la începutul unei lumi noi. Nu întâmplător această lume nouă era pe Muntele Ararat, unul din vârfurile Caucazului, în Armenia, patria vinului. Și, ca părinte al unei noi generații de oameni și ca întemeietor al unei lumi curate și spălate de păcate Noe cel liniștit (Noah înseamnă în ebraică „cel liniștit sau „cel tihnit””) nu avea voie să se îmbete cu băutura sfântă dăruită de Dumnezeu. Desigur, povestea motivează cucerirea Canaanului… din bogățiile căruia iscoadele lui Moise au gustat nu în altă parte decât în valea Eșcol (strugure, în ebraică): „Apoi au venit până în valea Eşcol, au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Locul acesta l-au numit ei valea Eşcol, adică valea strugurelui,de la strugurele de poamă pe care l-au tăiat de acolo fiii lui Israel”/Numerii,13,24-25.

Într-atât iubeau evreii vinul încât autorii Mișnei (Legea Orală sau Tradiția) au ajuns să spună că Pomul Cunoștinței Binelui și Răului din Rai, de fapt, Pomul Cunoașterii, era … o viță de vie.

Ideea apare la pictorii renascentiști care acoperă goliciunea lui Adam și a Evei cu… frunze de viță.

Rubens,Adam și Eva,1597,Rubenshuis,Antwerp Tițian,Adam și Eva,1550,M.Prado,Madrid
.

Se crede că, în limbajul secret al inițiaților, acest lucru înseamnă că iubirea este poarta spre cunoașterea mistică.

De aceea, ceea ce contează atunci când bei vin este puritatea lui, nu eticheta. Iar un vin curat este cel fără adaosuri de siropuri, zahăr și rachiu, cel netratat chimic și cel ce se metamorfozează în vase de sticlă, nu în cuve uriașe de oțel inoxidabil.

Cu un astfel de vin… vălul ignoranței sigur se va ridica. O singură condiție: să vă bucurați de el ca de o băutură magică și, mai ales, cu măsură. Atunci vă va arăta că este, cu adevărat, divin.

Sf. Graal (1874), Dante Gabriel Rossetti

LUCRĂRI CONSULTATE

Povestea Vinului, Hugh Johnson, Vino Vero, Cluj, 2009
Dictionnaire étymologique de la langue grecque, Pierre Chantraine (1968)
Dicționar de simboluri, J. Chevalier și A. Gheerbrant, vol. 3, Ed. Artemis București
Mitul lui Bachus, Nathalie Mahé, Ed. Artemis, București, 2006