Vanilia

O legendă a vechilor indieni totonaca din Mexicul de dinainte de Columb, vorbeşte despre o prinţesă, Steaua Dimineţii, şi despre un prinţ, Tânărul Cerb, iubitul ei, care, aprins de dragoste, a răpit-o.

Povestea spune că preoţii zeiţei recoltei i-au prins şi le-au tăiat capetele şi că pe locul unde a curs pe pământ sângele prinţesei a crescut vanilia. Tânărul s-a prefăcut pe loc într-un copac, iar iubita-i, într-o liană gingaşă, o orhidee agăţătoare, cuprinzându-i trunchiul într-o îmbrăţişare fără sfârşit.

Aceasta este legenda vaniliei desoperită de conchistadorii spanioli în Lumea Nouă.

Se spune că Hernán Cortés, cuceritorul imperiul aztec, a fost poftit de împăratul Moctezuma, la prima lor întâlnire, în anul 1519, să guste „băutura zeilor”, "xocoatl" (se citeşte ciocoatl). Era o băutură cremoasă, făcută din cacao, vanilie, miere sălbatică, terci de mălai şi alte mirodenii.

Cortés avea să-i scrie regelui său, Carlos al V-lea, că o singură ceaşcă de ciocolată era de ajuns să ţină în putere un soldat o zi întreagă de marş.

Spaniolii au botezat fructul vaniliei „micuţa păstaie”, vainillia, de la latinescul vaina: teacă şi l-au adus în Europa, unde a fost primit ca un dar ceresc la curţile regale.

Se spune că nu există o altă mirodenie mai plăcută decât vanilia pentru prăjituri, mai ales pentru crema de lapte cu ouă, celebra cremă de vanilie, sau pentru îngheţată, cu sau fără cacao.

Ce aţi zice de un iaurt cu vanilie ? Încălziţi un litru de lapte cu două teci de vanilie, crestate pe lung. Lăsaţi-l să se mai răcească şi când e călduţ îndulciţi-l cu miere şi mixaţi-l cu un iaurt. Puneţi-l în borcane şi ţineţi-l cam 10 ore în bucătărie.

Îl puteţi savura cu pere, nuci, portocale sau mandarine ... E un dulce ... festin !