Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: EDITIE SPECIALĂ. ROMANIA VOTEAZĂ. ALEGERI LOCALE 2020 Duminică, 27 Septembrie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

21 Ianuarie 2014
Vizualizari: 2478
Comentează add

Invitat : prof. univ. dr. Marian Stroia – Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti

Unirea, Alexandru Ioan Cuza şi Puterile europene Unirea, Alexandru Ioan Cuza şi Puterile europene - Conține audio

george-popescu

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Războiul ruso-otoman din peninsula Crimeea (1953-1856) a constituit unul dintre pragurile de la care a izbândit Unirea Principatelor Române.În afara acestui avantaj fructificat inteligent de diplomaţia munteană şi moldoveană, adăugăm existenţa şi eforturile continuue ale mişcării unioniste – partidă ce regrupa sau concentra un număr extins de boieri din ambele principate şi care s-au impus opiniei publice ca forţa politică ce poate înfăptui unirea celor două ţări cu aceiaşi limbă vorbită.
  
Contextul european şi atitudinea Puterilor continentale jucau rolul de cheie, de admitere şi recunoaştere a Unirii.

AUDIO: emisiunea "Istorica", ediţia din 20 ianuarie 2014:



Din rândul statelor pro-unire se numărau : Franţa, Anglia, Rusia, Sardinia şi Prusia. Imperiile Otoman şi Habsburgic se situau de cealaltă parte, ca opozante mişcării unioniste.
                
Din grupul ţărilor favorabiel, Anglia şi Prusia au avut poziţii oscilante, în cazul primeia şi neutră-binevoitoare în cazul celei din urmă. Anglia încerca să păstre un echilibru pe continent, în acest sens prezervarea teritorială a Imperiului Otoman fiind o condiţie primară. Nici prea multă putere oferită Imperiului otoman, dar nici Franţei. Prusia şi Sardinia aveau interese similare cu cele ale Principatelor. Doreau unificarea statelor lor, respectiv, Germania şi Italia, ce dealtfel s-a şi mai produs mai târziu.
               
Franţa condusă de Napoleon al III-lea a fost cea mai activă în privinţa unificării celor două Principate. Prin aceasta, slăbea puterea şi influenţa în zonă a Imperiului Habsburgic. Franţa nu s-a limitat la acordarea unui sprijin politic Principatelor, ci a mediat trimiterea de consilieri şi experţi în Principate pe lângă curţile domneşti şi mai apoi pe lângă domnitorul ales, Alexandru Ioan Cuza. Experţi în drept administrativ, economie, militar şi în finanţe.
             
Rusia nu a avut altă soluţie temporară decât să se asocieze Franţei – Rusia pierduse supremaţia în zonă, după înfrângerea suferită în Crimeea – ca opoziţie la Imperiul otoman, dar şi pentru restabilirea prestigiului de mare putere. Evident că Rusia privea cu îngrijorare punerea în aplicare a deciziilor Conferinţei de pace de la Paris – 1856 – când trei judeţe ale Moldovei istorice ce fuseseră încorporate la 1812, reveneau la matcă. O situaţie ce a persistat până la Congresul de pace de la Berlin.
           
Imperiul habsburgic se opunea actului şi recunoaşterii Unirii Principatelor fiindcă puterea exemplului în regiune devenea contagioasă. Serbia, Bosnia-Herţegovina, Voivodina, Croaţia, părţi din Italia de astăzi ar fi fost pierdute, pentru a nu mai vorbi de probabila pierdere şi mai mare.: Transilvania, provincie locuită majoritar de români, fost principat autonom sute de ani, înainte de a fi încorporat Imperiului de la Viena.
           
Partidele unioniste – în sensul de grupări – au dus greul explicării  situaţiei şi convingerii Marilor Puteri europene că Unirea este necesară şi profitabilă pentru fiecare sprijinitor al ei.
          
Vasile şi Ioan Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza, dar şi alte figuri ilustre din Moldova, alături de fraţii Brătianu şi C.A. Rosetti în Ţara Românească s-au dovedit cei mai intransigenţi, fermi şi harnici activişti ai Unirii, alături de viitorul domn ales, Alexandru Ioan Cuza. Aceştia şi următorii, fără a-l exclude pe viitorul principe Carol I sunt fondatorii statului român modern.
            
După unirea de la 24 ianuarie 1859 a urmat efortul pentru recunoaşterea acesteia care a mai consumat încă doi ani.
            
În 1862, pe harta Europei apărea statul România – forma Vechiului Regat. Un stat tânăr care avea nevoie de reforme accelerate şi ferme pentru a putea supravieţui. Şi pe care le-a avut  în mai puţin de cinci ani.

Contribuţii editoriale : dl. Dan Falcan, istoric şi şef al Secţiei de istorie a Muzeului municipiului Bucureşti despre contribuţia norodului bucureştean la izbânda Uniri Principatelor. Un interviu de Mirela Băzăvan.

Emisiunea "Istorica" se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00.

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la : www.romania-actualitati.ro

Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit de la adresa: http://www.romania-actualitati.ro/Podcast/istorica/4

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.


Etichete Unirea Principatelor RomâneAlexandru Ioan CuzaPuterile europeneMarian StroiaInstitutul de istorie „Nicolae Iorga”Bucureşti

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live