Unde sunt șezătorile de altădată?

Harul de povestitoare al unei femei mai în vârstă de pe Valea Grădiştei, de lângă cetăţile lui Decebal, a readus în acualitate obiceiuri uitate de acum vreo jumătate de secol, obiceiuri cărora le-a cam cântat prohodul C.A.P –ul, magazinul universal, industrializarea forţată şi, mai la urmă, televizorul.

În lumea satului, doar cei trecuţi bine de 60 sau 70 de ani îşi mai aduc aminte de ce au văzut şi trăit în tinereţea lor. Şezătoarea, claca sau jocul erau socotite momente de referinţă în viaţa comunităţii. Dar, pe măsură ce viaţa şi-a impus ritmurile trepidante şi… agasante, se pare că tot mai puţini au fost aceia care să-şi mai facă vreme de o şezătoare. Anii au trecut, însă nostalgia acelor vremuri s-a păstrat.

Poate, tocmai de aceea, în comuna hunedoreană Orăştioara de Sus, organizarea unei şezători a găsit imediat ecou, în special, în rândul decanelor de vârstă din satele de sub munte. Şi-au dat întâlnire după aproape o jumătate de secol, timp în care, în comună, nu s-a mai ţinut nicio clacă sau şezătoare. Au venit cu furci, fuse şi caiere de lână, andrele pentru croşetat, gheme cu aţe, vârtelniţe sau răşchitoare ca pe vremea când erau fete sau tinere neveste. Şi-au scos din lăzile de zestre iile, cătrinţele şi poalele lucrate de mâna lor, şi-au început să se fălească cu ele ca şi cum se făleau a doua zi de Paşti, la biserică.

Între sfârâituri de fuse şi rotiri de vârtelniţe se depănau amintiri se spuneau ghicitori şi se comentau evenimentele mai recente de pe uliţele satelor. Cozonacii cu nucă și vinul fiert, după caz, au îndulcit sau încălzit atmosfera.