Un tătic are grijă de 1.000 de cavaleri medievali

De domnul Mihai-Mircea Man am aflat hoinărind pe un site românesc dedicat colecţionarilor.

Am fost surprinsă şi de-o potrivă fascinată de colecţia sa de aproape 1.000 de cavaleri medievali, cowboy şi indieni în miniatură - deşi mi-a mărturisit ulterior că nu a stat niciodată să le numere... I-am dat un e-mail şi-a acceptat imediat să vorbim despre marea pasiune – figurinele.

Când am vorbit mai pe-ndelete la telefon, am aflat că are aceeaşi vârstă cu mine şi un băieţel de 2 ani, iar printre planurile de viitor este şi acela de a-şi amenaja o mansardă la casă pentru miniaturi.

Evident că starul în a le colecţiona a fost dat undeva în copilărie, când tatăl îi aducea la întoarcere din delegaţii una, două sau în cel mai fericit caz, trei ...

La origine, figurinele pe care Mihai-Mircea Man le colecţionează sunt făcute de aceeaşi firmă, iar la noi în ţară au fost confecţionate înainte de anul 1989, pentru ca pe urmă să nu se mai producă deloc.

„Le-am luat ca un hobby; le-am colecţionat de când eram mic... de-acolo şi pasiunea pentru aşa ceva şi acum mare – să zicem! Le colecţionez mai mult pentru a-mi hrăni această plăcere şi a-ncerca să mă deconectez de serviciu.În timpul liber, mai construiesc şi nişte machete pentru aceste figurine”, spune pasionatul nostru cu zâmbetul pe buze pe care nu îl văd, ci doar îl simt fiind o discuţie la telefon, la peste 550 de kilometri...

Ah, am uitat să vă spun că este din Arad şi în viaţa de zi cu zi se ocupă de cu totul altceva!

Acum construieşte un castel şi lucrează la o scenă de luptă pentru cavalerii medievali

Mihai- Mircea Man lucrează acum la un castel medieval şi la ceea ce a numit o „scenă de luptă” pentru cavalerii medievali, care atacă citadela.

Disimulează spunând că de fapt le-ar pregăti pentru fiul său, când va fi mare în speranţa că-i va împărtăşi pasiunea, dar recunoaşte în egală măsură că nu ar prea vrea să i le dea acum ca să se joace.

De altfel, susţine că nici el nu se joacă cu ele şi că îi place mai mult să le admire pe toate.

„Cred că atunci când va avea vârsta potrivită şi voi considera eu că are vârsta potrivită, poate o să i le dau, dar nu să se joace, ci să m-ajute să construim împreună machete...” Sunt sigură că de fapt nici nu a sesizat că a folosit un „poate”, ceea ce-i confirmă desigur faima de colecţionar, care nu este dispus niciodată să-mpărtăşească până la capăt obiectul sau obiectele care-l fac pe el fericit.

Revine în discuţie la statul său de tată şi atribuţiile care derivă din el şi-mi spune că prin forţa exemplului dat prin sine însuşi intenţionează să-şi îndepărteze copilul de tentaţia jocurilor pe calculator şi privitul îndelung la programele de desene animate, tipice micuţilor de toate vârstele din ziua de azi.

Copilăria era mult mai frumoasă înainte!

Fiind de acelaşi leat, inevitabil ajungem la punctul comun al copilăriei noastre – a amândurora – de dinainte de 1989.

Oftează când îşi aminteşte de zilele interminabile de joacă alături de ceilalţi copii, de cheia de la gât, a cărei conotaţie cei din ziua de astăzi nu au cum s-o înţeleagă şi s-o aprecieze la „adevărata valoare”, mâncatul pe fugă la îndemnul ameninţător al părinţilor sau de construcţiile din nisip necesare adăpostirii indienilor în miniatură ...

Să nu uităm, în fine, de zbenguiala prin pădure; oare micuţii de astăzi ştiu ce este aceea o „zbenguială” ?...

Era doar o întrebare retorică; nu vă bateţi capul să le explicaţi acum în grabă, pentru că poate a-ţi putea rezuma necinstit într-o fracţiune de secundă o viaţă întreagă...

Mi-este greu să înţeleg dacă răspunsul la întrebarea ce simte când intră în posesia unei figurine rare este dat cu mintea de acum sau cu cea de când era mic.

Cuvintele sale, însă, mă fac să înclin spre o întrepătrundere a celor două variante pentru că imaginea invocată este una din copilărie, iar analiza senzaţiei asociate resimţite este una a maturităţii.

„Nu ştiu cum era pentru dumneavoastră, dar bucuria pentru mine când mă lua tatăl meu la o cofetărie şi aveam ocazia să mănânc o prăjitură – erau acele broscuţe sau jofrele! – este comparabilă cu cea a obţinerii unei miniaturi rare.”

Vocea în timp ce rememorează acele vremuri i se diminuează treptat în intensitate, iar ritmul scade şi lasă loc reveriei...

Lumea colecţionarilor îşi are şi ea regulile ei

Relaţia unui colecţionar cu colecţia sau colecţiile sale variază de la caz la caz. Unii dintre ei sunt dispuşi să dea la schimb unele dintre obiectele colecţionate (de cele mai multe ori pe acelea care sunt dublură), iar alţii cum este şi cazul lui nici nu vor să audă de aşa ceva.

„Eu în momentul de faţă nu aş fi în stare să vând sau să dau nimic. Fiecare dintre figurine îşi are povestea şi valoarea ei sentimentală. Sunt greu de evaluat. Miniaturile rare, în special cele din două piese – pantalonii şi brâul de sus, cum le spunem noi – au preţuri destul de mari. Ultima dată când am verificat pe internet erau şi la 30 – 40 de lei bucata”, mi-a mai explicat Mihai-Mircea Man.

Figurinele – deşi cele mai spectaculoase graţie numărului covârşitor - nu sunt singurele sale pasiuni însă. Pe lângă ele, mai are 12 trenuleţe electrice şi speră ca următorul pas să fie construcţia unei machete pentru ele. Încă nu mi-e clar dacă va fi vorba despre un depou sau o gară (n.r)... şi s-ar putea ca nici lui să nu-i fie încă foarte limpede acest lucru.

Audio: Ascultaţi un interviu cu tăticul care are grijă de 1.000 de cavaleri medievali plus unul de doar doi ani, pe care ar şi-ar dori să-l iniţiaţieze în tainele strategice ale luptei onorabile şi drepte împotriva îmbătrânirii! ...