"Trei ligheane"

Chit că s-au scuturat bine de bube şi alte inconveniente majore, marea problemă a ştrandurilor de capitală rămâne în picioare: sunt în continuare prea puţine!

Trei bazine colea, două mai încolo, unu la şosea – cum alungă canicula lumetul din casă, toate ştrandurile dau pe-afară. Le mai dau o mână de ajutor lacurile (unde însă fiecare se bălăceşte pe proprie răspundere), piscinele (care costă de te usucă înainte să te uzi), fântânile arteziene (astea par să se mai fi înmulţit oleacă) şi ici-colo ţâşnitorile (cu condiţia să funcţioneze).

Cred că semne de prăjeală estivală am tot avut de vreo zece ani buni încoace. De la un an la altul ne coacem exponenţial iar la ştrand spaţiul acvatic vital se restrânge vertiginos până spre cel de tipul sardelei. Am investit în “zgârie-văzuri” (că pân' la nori mai avem încă mult şi bine) am tăiat aproape toate rămăşiţele legendarului codru din jurul Bucureştilor şi cum vine vara ne aruncăm vinerea în ambuteiajul de pe cvasi-Autostrada Soarelui, facem repede o baie-n mare sâmbăta şi fugim repede înapoi ca să nu prindem nebunia de duminică sau dăm buzna la “trei ligheane” de beton, că lacurile sunt împuţite şi/sau concesionate. Asta-i situaţia: ştrandul de Bucureşti nu mai e nicidecum un refugiu, ci mai degrabă o provocare... Că ziua te mai ascunzi, te mai stropeşti, te mai aero... condiţionezi la domiţil, dar cum rămâne cu noaptea?