Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: AGENDA GLOBALĂ (R) Marţi, 04 August

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

23 Iunie 2020
Vizualizari: 354
Comentează add

Invitat: dl. conf. dr. Daniel Citirigă – Universitatea „Ovidius”, Constanţa

Tentative de federalizare în Europa Centrală şi de Est (1919-1928)  Tentative de federalizare în Europa Centrală şi de Est (1919-1928) - Conține audio

george-popescu

Configuraţia politică a Europei în anul 1914 şi după sfârşitul Marelui Război. Credit: evz.ro

Aşa după cum efectele în plan politic ale Marelui Război au susţinut proiecte naţionale pentru afirmarea drepturilor popoarelor aflate sub steag străin, în contra-partidă, au circulat proiecte şi idei iniţiate de statele învinse pentru formarea şi funcţionarea unor uniuni persoane sau de federalizare în spaţiul central şi est european.

 

Secolul naţionalităţilor sau triumful popoarelor subjugate în cele trei imperii care au dispărut după primul război mondial s-a încheiat prin semnarea Păcii de la Paris, consfiinţind cauza justă a milioanelor de oameni care se găseau în postura de minoritari în propria lor ţară.

 

În opinia invitatului nostru au putut fi identificate două modele de federalism practicate cel puţin în plan declarativ şi ideatic: federalismul ofensiv şi cel defensiv.

 

Federalismul ofensiv urmărea ca metodă refacerea „spaţiului sacru”, deţinut anterior de statele componente ale imperiilor, pe când federalismul defensiv privea autonomia grupurilor etnice aflate în componenţa noilor state formate şi întregite.

 

În cazul României, Basarabia şi Transilvania au înaintat la momentul potrivit intenţia de a se guverna pe baze proprii în cadrul larg oferit de România reîntregită.

 

Basarabia a revizuit această afirmare la 27 noiembrie 1918 când a hotărât prin Sfatul Ţării unirea necondiţionată cu România.

 

Asemănător a fost şi cazul Transilvaniei, la 1 decembrie când elitele locale au susţinut, unii cu destulă tărie, menţinerea unei autonomii care în timp s-a transformat în descentralizare, deconcentrare, cu toate că cei 1 228 de delegaţi ai românilor transilvăneni ceruseră unirea fără condiţii cu România.

 

Bucureştiul a primit cu rezerve aceste propuneri şi a argumentat întotdeauna că România Mare sau reîntregită s-a fi găsit în mare pericol dacă ar fi fost guvernată pe baze federale.

 

Tradiţia şi contextul impuneau supravieţuirea României Mari prin unitate şi principiul centralizator sub conducerea Coroanei şi excludea luxul unei potenţiale forme federale de guvernare.

 

Între 1918 şi 1921, România Mare se găsea înconjurată de potenţiali adversari care atentau la unitatea, suveranitatea şi independenţa sa.

 

Clasa politică românească din epocă – formată în perioada antebelică - cu excepţiile cunoscute a avut meritul de a oferi soluţiile cele mai bune pentru viitor şi numai datorită acesteia a putut fi îndepărtată tentaţia federalizării.

 

Confederaţia danubiană la origini a avut o marcă intens geostrategică. Garantarea Ungariei cu Transilvania şi România ca zonă tampon împotriva expansiunii curentului bolşevic şi bararea influenţei unei Germanii potenţial refăcute pe timp de pace.

 

Cu alte cuvinte, Budapesta cerea prezervarea frontierelor sale lărgite, cerând nu numai un tratament politic preferenţial în relaţiile internaţionale, ci şi de a evita pierderi de prestigiu şi teritoriale.

 

Pe de altă parte, în paralel a mai circulat şi proiectul de uniune personală în care regele României Ferdinand I trecea drept moştenitor al Coroanei Sf. Ştefan, Ungaria căutând să-şi asigure pre-eminenţa conducerii treburilor politice ca şi în rândul trecut sub dubla monarhie, în dauna asociatului său.

 

Şi de această dată propunerea a fost primită cu răceală, distanţare şi negare la Bucureşti de majoritatea clasei politice, chiar dacă potenţase într-o măsură orgoliul regelui.

 

Ionel Brătianu se declarase de la început împotriva tuturor „cântecelor de sirenă”, de oriunde veneau acestea, fiind convins fără rezerve că destinul României era sortit să se afle sub steagul unităţii naţionale într-o Europă democratică.

 

Omul politic transilvănean, Alexandru Vaida Voevod activ în parlamentul de la Budapesta şi loial într-o măsură importantă prinţului moştenitor Franz Ferdinand în timpul cât se afla deputat în parlamentul de la Budapesta a avut cea mai expresivă poziţie în favoarea declarării autonomiei provinciei abia reunificată cu Ţara-mamă.

 

Schimbul epistolar între el şi liderul românilor ardeleni Iuliu Maniu sancţiona dialogul cu Ionel Brătianu avut de către Vaida Voevod la 1 mai 1919 în Piaţa Concordiei din Paris, în vremea desfăşurării Conferinţei de pace care rămâne momentul de său de maximă intoleranţă faţă de direcţia politică de centralizare a Bucureştiului în Transilvania, amintind mai degrabă de un romantism întârziat sau de conceptul american „confundarea dorinţelor cu realitatea” (wishful-thinking).

 

„... eu (Vaida Voevod n.n.) nu găsesc altă soluţie pentru închegarea unităţii sufleteşti decât împărţirea întregului nostru teritoriu în 4-6 provincii. Acestea ar avea parlamente alese prin sufragiu universal (fie şi pentru 10 mii la un deputat). Un minister parlamentar ar conduce agendele. Competenţa lor ar fi limitată în cadrele Consiliului Dirigent. Un guvernator ar avea grijă ca sfera de competenţă stabilită prin constituantă să nu fie depăşită. În Parlamentul Regatului s-ar trimite de fiecare parlament provincial o cotă parte de deputaţi. Toţi, împreună – 60-120 – ar forma acel parlament. Secretarii de stat l-ar conduce. Externele, chestiile fiduciare, comunicaţia, armata ar cădea exclusiv în competenţa acestui parlament al Regatului.”

 

Răspunsul lui Ionel Brătianu, vizibil iritat: „ ţinuta dumneavoastră face mult sânge rău. Se ridică deja voci care dau expresie nemulţumirii, zicând: noi am vărsat sângele, noi i-am scăpat pe ardeleni, noi suportăm cheltuielile, iar ei, în loc să se unească, vor să ne stăpânească”

 

Ministrul cehoslovac de externe, Edvart Beneš declara privitor la rostul Confederaţiei danubiene, următoarele la 1 septembrie 1920: „Refuzul statelor succesoare de a se preocupa de ideea unei Federaţii danubiene se rezumă la această formulă: nici o întoarcere la vechiul regim. Independenţa politică şi economică pe care noi le-am câştigat prin revoluţia din 1918 sunt prea valoroase pentru ca noi să le abandonăm”

 

Cehoslovacia ca şi România au militat mai târziu pentru un spaţiu de cooperare politică şi economică între statele independente şi deplin suverane.

 

Aceste proiecte şi modele de federalizare propuse de unele medii din Europa Centrală şi de Est s-au făcut cu sau fără susţinerea statelor occidentale – a Marilor Puteri – aceste fiind mai degrabă indiferente, dacă era vorba de o organizare internă, dar implicate în cazul în care ar fi privit o organizare interstatală.

 

În primii ani de după Marele Război, a fost consemnată o importantă ofensivă a Casei Regale a României pentru susţinerea unor uniuni matrimoniale în interesul statului Român pentru întărirea influenţei ca putere regională a României.

 

Proiectul de căsătorie între ţarul Bulgariei, Boris al III-lea cu principesa Maria (Mărioara) ori Mignon, al patrulea vlăstar în ordinea naşterii a României în opinia multor politicieni, dar şi a reginei Maria reducea mult pericolul de la sud de Dunăre şi obliga Bulgaria la o aliniere în rândul statelor nerevizioniste.

 

Impedimentul cel mai serios rămânea dorinţa Bulgariei de a-şi rezolva pretenţiile teritoriale faţă de Grecia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven, ţări cu care România se găsea în relaţii bune şi pe care nu dorea să şi le prejudicieze.

 

După dubla legătură matriomonială între România şi Grecia – principele Carol s-a căsătorit cu prinţesa Elena a Greciei, iar principesa Elisabeta a României cu regele George al Greciei, urmează a treia căsătorie cea dintre principesa Mărioara şi regele Alexandru al Regatului Serbiei din familia Karagheorghievici.

 

O uniune matrimonială ce a influenţat mult în bine, respectiv încheierea amiabilă a conflictului diplomatic dintre România şi viitoarea Iugoslavie privind statutul provinciei Banat.

 

România şi Polonia încheiaseră în martie 1921 o înţelegere militară dublată de un politică, relaţiile bilaterale având girul Franţei pentru alcătuirea „cordonului sanitar” sau îndiguirea transmiterii morbului revoluţionar de tip bolşevic dinspre Rusia Sovietică.

 

Urma ca prietenia româno-polonă să fie întărită printr-o uniune matrimonială dintre principele Nicolae şi fiica mareşalului Józef Klemens Piłsudski, conducătorul şi eroul ţării vecine în epocă.

 

Un proiect care a eşuat din cauze polone, dar şi române, la fel cum tentativa de a o căsători pe principesa Ileana cu ţarul Boris al III-lea al Bulgariei să aibă aceelaşi deznodământ.

 

 

 

Mai multe detalii asupra noii conjuncturi şi agende privind tentaţia federalistă din Europa Centrală şi de Est le puteţi găsi în fişierul audio al ediţiei în varianta integrală:

 

 

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 22 iunie 2020, integral

 

 

 

Regia de montaj: Alexandru Balaban şi Radu Sima

 

Emisiunea "Istorica"  se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00. 

 

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro 


Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet 

 

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării. 


Etichete Marile PuteriBucureştiBudapestaconfederaţia danubianăSerbiaBulgariaGreciaRusia SovieticăautodeterminareWoodrow WilsonParispaceTrianonmodelfederalismproiecteVaida VoevodIuliu Maniuregele Ferdinandregina MariaIonel Brătianucăsătoriiiuniuni matrimoniale

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live