Supercalifragelistic

23 Martie 2010 | 1027 vizualizări
Comentează

de Sorina Man

Remediile lui Mary Poppins.

   

Vrei nu vrei, viaţa este făcută din bucăţi, cum se spune, şi mai bune şi mai rele... Cele rele – amare...vezi bine! -  sunt ceva mai greu de înghiţit, ca şi siropurile şi medicamentele de pe vremea lui Mary Poppins.

Dacă strâmbi din nas de fiecare dată, dai din cap, încleştezi fălcile, baţi din picior ori începi să te văicăreşti, ca de cine ştie ce nenorocire, atunci înghiţitura amară o să-ţi pară şi mai amară decât este, iar viaţa nu o să ţi se îmbunătăţească, nici cu o iotă!

Mary Poppins are însă un remediu sigur, de care vă mai aduceţi aminte, nu încape îndoială...

Păi, dacă o singură linguriţă de zahăr transformă orice înghiţitură amară într-una dulce-delicioasă, vă puteţi imagina ce miracole putem înfăptui cu o întreagă armată de meşteşugari pricepuţi într-ale fabricării celor mai gustoase şi frumos colorate dulciuri.

(Audio: Ascultaţi întreaga poveste)

De când e lumea lume, mierea pare să fie un însoţitor vechi şi vrednic al omului, cam... de pe vremea cavernelor. Mierea cea bună este un mediu anti-bacterian şi de aceea un ideal mijloc pentru prezervarea pe timp îndelungat a diferitelor fructe, seminţe, plante sau chiar flori, lucru pe care oamenii antichităţii îl ştiau şi îl foloseau cu dibăcie.

De la China la Egiptul marilor dinastii şi până la Roma Imperială, toate marile civilizaţii ale antichităţii au folosit mierea ca ingredient pentru prepararea diferitelor bunătăţi dulci, servite mesenilor, fie ca „antreuri”, pentru deschiderea poftei de mâncare, fie pentru a închide masa într-un mod cât se poate de plăcut.

Spre deosebire de regulile mai rigide cu care încă suntem obişnuiţi în cultura noastră culinară, ordinea în care se succedau gusturile dulce, amar, acru, iute, sărat sau umami, în culturile vechi, ea era lăsată la voia şi la dispoziţia fiecărui mesean, astfel încât, deşi se înfruptau din aceleaşi bucate, deliciul mesei era pentru fiecare diferit alcătuit.

Înfloritoarea artă a cofetarilor a avut însă ceva vreme de aşteptat, pentru că istoria ei este legată nu atât de miere cât de zahăr şi ,mai ales , de obţinerea sa în formă cristalizată, mai uşor de păstrat, de mânuit şi utilizat. Europa secolului al  XVI-lea începe să se familiarizeze cu minunatele calităţi ale zahărului, pe care încă îl consideră un medicament.

Excesul de zahăr şi mai ales arta de produce dulciuri de cele mai variate feluri se răspândeşte pe continent pentru a ajunge, după 1700, un meşteşug cât se poate de rentabil şi onorabil.

Pe la 1760, în cosmopolitul şi înfloritorul oraş al Londrei, în Barkeley Square mai precis, meşterul cofetar Domenico Negri își îmbia muşterii cu o reclamă care ar umple de invidie şi astăzi echipele ce proiectează campaniile publicitare ale marilor firme:
„Toate sorturile de dulciuri englezeşti, franţuzeşti şi italieneşti, de bomboane de Bergamot şi Cedrati, Diavolini şi Diavolini de Neapole. Tot felul de biscuiţi şi prăjituri, de fructe confiate, ori însiropate, Marsh Mallow sau Lozenge pentru tuse şi răceală! Îngheţate de toate felurile, cu fructe şi creme în cea mai bună tradiţie italiană! Deasemenea, oferim clientelei tot felul de deserturi, rame pentru flori şi geamuri colorate ca şi alte mijloace de înfrumuseţare a vieţii, la cele mai mici preţuri!”

Moartea concurenţei...ce mai! Aşa că... dumneaei, concurenţa, s-a retras în provincie. Aici, meşterul Seguin - din Paris, desigur - oferea tot felul de dulciuri moi sau uscate, fructe confiate, ghimbir sau cardamon parfumat, biscuiţi, exact ca cele din Paris - adevăratele paste şi prăjituri de Mallow pentru tuse, tot felul de deserturi, de vînzare sau de închiriat, la cele mai rezonabile preţuri. Ce să faci cu un desert închiriat, rămâne un mister pentru mine, dacă nu cumva era vorba despre nişte torturi ori prăjituri ornamentale care ocupau mesele festive, după care erau înapoiate la magazinul de închiriat.

Ca toate celelalte forme ale artei, şi deserturile au epoca lor barocă. Tinerele domnişoare, înainte de a ieşi în societate, trebuiau să fie bine iniţiate în arta deserturilor, atât ca preparare, cât şi ca servit şi alte activităţi sociale asociate lor. La casele mari, marile deserturi erau obligatorii.

Doamna Glasse, o reputată îndrumătoare a bunelor maniere în Londra anilor 1800, ne spune răspicat: „să dai indicaţii privind prepararea şi organizarea unui mare desert este pur şi simplu de prisos, căci persoanele care-şi pot permite asemenea ocazii au un cofetar al casei care ştie tot ceea ce necesar pentru preparare şi ornamentaţii, când vine vorba despre dulciuri.”

Formele pe care le-au luat dulciurile, sub mâna măiestrită a cofetarilor, pentru a ne seduce - ca şi când ar mai fi fost nevoie! - sunt aproape tot atâtea câtă imaginaţie a avut fiecare epocă sau meşteşugar: bomboanele, care presupun, etimologic chiar, ceva...un conţinut de fructe ori seminţe, învelit în zahăr, fructele confiate, prăjituri şi budinci, checuri şi cozonaci, ciocolate şi figurine de zahăr ars, plăcinte şi torturi şi câte şi mai câte...

Toate bune şi frumoase, până într-o zi când lumea a observat că dulciurile s-au înmulţit, iar mişcarea, efortul fizic, s-a redus atât de tare încât metabolismul nostru înţelept n-a mai ştiut ce să facă cu atâta exces de di-zaharide şi a început să le depoziteze frumuşel în ţesuturile moi ale siluetelor noastre. De aici încolo...începe drama!

Taguri: Mary Poppins, bomboane, dulciuri

Citește mai multe articole
de Sorina Man

Articole cu teme similare:

• Inimioare dulci
• Misterul din bobul de fasole

• Acum
• Urmează

• Cronica de Jazz

• Distincții de excelență

• FNT 2010

• PUSH

• Festivalul Național de Teatru 2010

• Ultimele 24 de ore
• Săptămână
• Lună

Parteneri Online: