Supa de lapte cu maghiran îmblânzeşte mânia

Catúl, poetul latin contemporan cu Iulius Cezar, îl chema, în Poemul 61, pe zeul nunţilor, Himen, să-şi pună cununa de maghiran.


Tu,Himen,Himeneu, care o răpeşti pe gingaşa fecioară ca s-o duci soţului său, încinge-ţi tâmplele cu florile înmiresmatului maghiran.


Este interesant că la noi numele-i vine nu direct din latină, adică nu din maioranus, sau din vreo limbă romanică, ci din germană: mageran. Poate pentru că saşii l-au făcut faimos cu mezelurile lor uscate, cu şunca şi afumăturile lor deosebite, cărora maghiranul le dă o aromă dulce, sublimă.

Maghiranul îşi desface mireasma în orezul cu moare aurie şi varză murată tăiată mărunt şi în pasta de brânză, fie ea din telemea de oaie sau de capră, din caş sau urdă.

Dă voluptate prazului tăiat rondeluţe subţiri, cu hrean, pătrunjel verde şi măsline Kalamón.

Învăluie ca o mângâiere delicată: spanacul, ţelina şi morcovii, proaspeţi sau preparaţi la abur, supa de morcovi, salata ţărănească cu roşii, ceapă, castraveţi şi ardei, precum şi ardeii copţi, alături de cimbru şi cimbrişor.

Îşi amestecă dulceaţa parfumată cu dulceaţa mâncării de mazăre cu mărar ... Dar ce nu desfată maghiranul ?

Încercaţi supa de lapte cu maghiran: amestecaţi într-un bol usturoi pisat, ulei de măsline, pătrunjel verde şi maghiran uscat. Turnaţi o cană de lapte nefiert, de vacă sau de capră, cumpărat din piaţă. O puteţi mânca cu mămăligă caldă sau cu pâine uscată tăiată cubuleţe, sorbind câte o gură dintr- un vin alb, uşor.

Are darul de a îmblânzi chiar şi cea mai mare mânie.