Verbul din care s-a născut, spiro, spirare, însemna: a sufla, a respira, a fi însufleţit, viu, a trăi.
Şi el şi compuşii lui pe care îi avem în română: a respira, a inspira, a expira, a aspira, a conspira (împrumutaţi), a suspina şi, poate, a spera (moşteniţi) au apărut în sfera respiraţiei, a aerului, de fapt, a principiului vieţii …
… ceea ce arată că spiritul reprezintă principiul însuşi al existenţei.
Notă: verbul „a conspira” merită o explicaţie: la început însemna „a respira împreună, a tinde spre acelaşi scop, a avea aceleaşi năzuinţe” şi a ajuns să însemne „a complota, urzi un complot”.
Duhu este un cuvânt moştenit de slava veche din radicalul *dheu-, unul dintre cele mai interesante şi mai productive pe care le-a avut misterioasa şi străvechea limbă a indo-europenilor.
Acest radical, foarte bogat în semnificaţii, s-a dezvoltat, de fapt, din imaginea simplă şi sugestivă a vârtejului de vânt care urcă până în tării, vârtej ce va deveni apoi coloana de fum, ridicată din jertfa de carne sau de tămâie, bine mirositoare, sau din rugul funerar.
Tot din imaginea vârtejului s-a desprins şi cea a spectrului - un fum, un abur, ce, părăsind trupul după moarte, urcă purtat, parcă de o adiere de vânt, spre lumea de dincolo.
Şi, nu mai puţin, imaginea spiritului, văzut ca un abur fin in-suflat în om de divinitate - partea sa cea mai subtilă, prin care participă la/se împărtăşeşte din esenţa divină. Ceea ce numim: partea spirituală, gânditoare, cunoscătoare şi clarvăzătoare care are acces la mintea şi la puterea divinităţii.
Sensurile rădăcinii *dheu- sugerează că spiritul/duhul ar fi ceva asemănător aerului, fumului, aburului sau particulelor subtile, ca o pulbere foarte fină, ce se mişcă în cele două direcţii ale axei lumii: în sus, spre cer, ca o urcare/înălţare, când e vorba despre fumul jertfelor, despre spectrul care se ridică din trup, sau, mai, ales, despre gândul pe care îl înalţă rugătorul spre divinitate…
şi, în jos, în omul imaginat ca un vas ce primeşte în el însufleţitorul şi dătătorul de viaţă suflu al Creatorului său.
Ele se pot grupa pe mai multe idei/viziuni:
- cea a vântului şi a turbionului de aer: a sufla, a bate vântul, a fi luat de vânt, a împrăştia, a risipi, a (se) învârti, a (se) roti, a zbura şi vârtej, furtună şi vijelie
- cea a pulberii fine şi a vaporilor: a stropi, a pulveriza, a se evapora şi praf, pulbere, vapori, aburi;
- şi, în sfârşit, cea a fumului
Din aceeaşi rădăcină, în latină, s-a format familia de cuvinte a furiei - furo, furere: a (se) întuneca, a se înnegura, şi furia, de unde furie, în româneşte. Nimic altceva decât „duhul mâniei”.
Sau familia fumului:fumo,fumare, a scoate fum, a fumega şi fumus, de unde, în româneşte, fum.
În greacă, „rădăcina duhului”, *dheu-, a dat cele mai interesante noţiuni: thyo (θύω), a jertfi, thysia (θυσία) şi thyma (θύμα), jertfă sau ardere, thymiao (θυμιάω), a tămâia şi thymiama (θυμίαμα),tămâie, theos (θεός), zeul, divinitatea căreia i se ard/aduc jertfele, thanatos (θάνατος), moartea, văzută, poate, ca o descompunere, o împrăştiere a „pulberii” trupului şi o exhalare a sufletului, thnitos (θνητός), muritorul şi …
… poate cel mai celebru dintre toate, thymos (θυμός), duhul sau totalitatea trăirilor interioare, a emoţiilor şi a pornirilor, bune sau rele: sufletul, pathos-ul, curajul, teama, mânia, deseori iraţională, şi chiar însăşi partea iraţională a omului, impetuozitatea, înflăcărarea, elanul vital, bucuria descătuşată şi dorinţa aprinsă şi, nu în ultimul rând, tot ce se leagă de gândire şi de inimă.
Acest thymos, care însemna la Homer deopotrivă sufletul/viaţa care se ridică ca un abur şi iese din oasele celui mort, nebunia războinică şi pornirile iraţionale sau chiar gândirea însăşi, este echivalentul duhului din slavă.
Duhu însemna în slava comună: suflu, respiraţie, miros, exhalaţie, parfum, vapori, spirit, suflet; dar, talent, geniu, har; esenţă, umoare, gust, umor, caracter; spirite, parfumuri, miruri. Verbul lui este duhati: a respira, a răsufla, a emana un miros.
Din familia slavă a duhului avem în română: dihanie, adică vietate sau creatură, deşi, în slavă, însemna mai ales: suflare, răsuflare, respiraţie, suflu sau suspin.
Îl mai avem pe a duhni, care în slavă însemna: a respira, a sufla, a mirosi a …
… dar avem şi termenii teologici duhovnic („duhovnicu”, traducerea lui pnevmaticos/ πνευματικος din gr., părinte spiritual, duhovnic) şi duhovnicesc, adică al duhului, care e ceva mai mult decât… spiritual, fiindcă şi duh în română, pentru creştinii ortodocşi, este ceva mai mult decât spirit.
Îi mai avem şi pe:
-a se odihni/hodini, din slavul otdîhati, cu prefixul otu/oto al desprinderii/detaşării/ opririi dintr-o activitate şi …
-văzduh (din slavul vozduhu:aer, eter, atmosferă, vânt, unde prefixul „voz” îi corespunde prefixului latinesc „re” intensiv).
Spuneam că duh în română este ceva mai mult decât spirit. De ce, dacă ne gândim că sunt sinonime aproape perfecte ?
Pentru că duhul şi, mai ales, Duhul Sfânt, s-au impus în română prin slava veche bisericească, adică slavona, care a fost, aproape un mileniu, la noi, limba liturghiei şi a Bibliei.
Şi, ca limbă a Bibliei, slavona cunoaşte toate semnificaţiile pe care duh le are în Vechiul şi în Noul Testament, semnificaţii cu care acest arhicuvânt a intrat în română.
***
E posibil ca în limba de substrat, a strămoşilor noştri, să fi existat un echivalent al lui *sufflitus din latină, devenit suflet, lucru care ar explica de ce româna este singura limbă romanică care l-a păstrat.
Şi, de asemenea, este posibil, aşa cum ne învaţă tradiţiile religioase şi spirituale, ca rugăciunea şi meditaţia, însoţite de un anume ritm al respiraţiei, cum este, de pildă, Rugăciunea Inimii, să ne conducă, cel mai repede, spre Dumnezeu. Pentru că, rugăciunea, astfel, se contopeşte cu însăşi suflarea de viaţă pe care El ne-a dat-o.
REGULAMENTUL CONCURSULUI „Relaxare și confort”
.jpg)
.png)
.jpg)
Podcast
Ascultă Live