Semnul labirintului (I)

Ce este labiritul ? De unde, când şi de ce a apărut ? Nu ştim prea bine. Știm doar că există în toată lumea labirinturi-graffiti şi labirinturi-sanctuare.

Mai ştim că labirintul este un dublu simbol în care se unesc crucea şi spirala: lumea şi mersul ei etern.

Mai ştim, de asemenea, că misteriosul semn al labirintului face parte dintr-o serie de simboluri sacre, cum este şi „crucea lumii” care apare pe tăbliţa rotundă de la Tărtăria, simboluri care sunt, de fapt, primele „scrieri” sacre/ „Scripturi” ale strămoşilor noştri îndepărtaţi.

I.Labirintul – sanctuar

Cu mult înainte de a apărea labirintul-sanctuar (3D) a existat semnul labirintului, un graffito cunoscut în întreaga lume, gravat pe stânci, pe culmile dealurilor, pe vasele funerare sau pe sigilii. Cu el ar fi trebuit să începem, dar am preferat să lămurim mai întâi lucrurile legate de labirintul-sanctuar fie şi pentru că însuşi cuvântul labirint însemna … sanctuar sau templu.

1. Tăbliţa de la Cnosos

Cuvântul labirint apare pentru prima dată pe două tăbliţe de argilă, descoperite în Creta, printre ruinele palatului din Cnosos, excavat de Sir Arthur Evans, în 1900.

Sunt două tăbliţe vechi de 3400 de ani. Două din cele mai mult de 3000 din arhiva regală.
Fiecare era câte o „foaie” dintr-un „registru de intrări-ieşiri” al palatului. Una „înregistra” două ofrande aduse „tuturor zeilor” şi „Stăpânei Labirintului”, două amfore cu miere, iar cealaltă, o ofrandă de pânză de in adusă „Stăpânei Labirintului” (tăbliţa Oa 745+7374).
Limba este greaca pre-homerică sau miceniană (aşa numitul Linear B).
Textul primei tăbliţe (KnGg 702) suna cam aşa:
pa-si te-o-i me-ri
da-pu-ri-to-jo po-ti-ni-ja me-ri.

În traducere: „Tuturor zeilor – miere”/„Stăpânei Labirintului – miere”. Adică „(Am dăruit) tuturor zeilor o amforă cu miere şi Stăpânei Labirintului o amforă cu miere”. Știm că era o amforă, pentru că e desenată pe tăbliţă.

Michael Ventris, celebrul arhitect britanic care a descifrat tăbliţele miceniene de la Cnosos, în anul 1952, an în care împlinea 30 de ani, l-a recunoscut în acest misterios „dapurito” pe labyrinthos (λαβύρινθος) din greaca clasică.

2. Labirintul: „Casa Dublei Securi” sau „Casa Săpată în Piatră” ?

În anul 1892 arheologul german Maximilian Mayer a făcut, pentru prima dată, legătura între labyrinthos şi labrys (λάβρυς în gr.), dubla secure.

El a presupus că labrys-ul era un simbol al Minotaurului şi că Labirintul s-ar traduce prin: „Casa Labrys-ului”/„Casa Dublei Securi”.

Firesc, ar spune cineva, securea bipenă este un motiv obişnuit în Palatul lui Minos. Apare în multe locuri şi sub mai multe forme: pe stâlpii porţilor, pe ziduri sau pe coloane. De aceea şi Sir A. Evans l-a numit „Casa Dublei Securi” şi a primit cu entuziasm explicaţia colegului său german.

Dar, cu toate că e foarte ispititoare, etimologia lui Mayer a fost pusă sub semnul întrebării sau contestată. Labrys este un cuvânt străin în elină. Grecii l-au împrumutat de la anatolienii lidieni sau carieni mult mai târziu. De altfel se găsea în multe peşteri de cult sau sanctuare din Orientului Apropiat.

Oricum, nu figurează în „Dicţionarul Linearului B”, adică nu apare pe niciuna din tăbliţele miceniene. Iar grecii aveau propriul lor cuvânt pentru „secure dublă”: pelekys.
Aşadar, labirint nu vine de la labrys, sunt de acord cei mai mulţi specialişti. Atunci de unde?

În Cartea Labirinturilor, profesorul italian Paolo Santarcangeli propune şi alte etimologii, de pildă grecescul lavra (λαύρα) care înseamnă: drum strâmt, săpat, subteran; coridor, galerie; mină, de unde: pivniţă; piatră sau rocă. Sau cuvântul lidian lap(i)risa, piatră.
Totuşi, cea mai plauzibilă şi de bun simţ explicaţie îi aparţine lui M. Ventris: radicalul da/la care înseamnă „săpat în piatră”.

Prin urmare, labirint înseamnă, în greacă, mai degrabă „Casa săpată în piatră” decât „Casa Dublei Securi”.

3.Labirintul „celor 12 regi ai Egiptului”

Și totuşi, de unde sensul de „loc cu meandre din care, odată intrat, nu mai poţi ieşi” ?Tot din greacă, cea clasică.

Pentru prima dată cuvântul labyrinthos apare la Herodot, în Istorii. O mie de ani după scribul din Cnosos. Istoricul grec l-a folosit ca să descrie marele templu de lângă oraşul sacru al Crocodililor (Crocodilopolis) pe care l-a vizitat, probabil după anul 449 î.Hr. Un templu construit lângă piramida faraonului Amenemhat al III–lea (1843/42-1797 î.Hr.), cunoscut ca „Labirintul egiptean” de la Hawara (azi, Birket-el-Karoun).

Mărturia lui Herodot

El notează următoarele:

„Ei (cei 12 regi ai Egiptului) …au hotărât să lase după ei un monument şi … au făcut un labirint, puţin mai sus de lacul Moeris, lângă oraşul Crocodililor, cum i se spune. (…) Labirintul are douăsprezece curţi acoperite, şase spre nord şi şase spre sud, cu porţile faţă în faţă. (…) Fiecare curte are câte un rând de camere: unele sub pământ şi altele la suprafaţă, chiar deasupra lor. Camerele sunt în număr de trei mii, o mie cinci sute jos şi o mie cinci sute sus.

Pe cele de la suprafaţă le-am văzut eu însumi şi m-am plimbat prin ele …, dar despre cele subterane am aflat doar din auzite, căci paznicii egipteni n-au vrut cu nici un chip să mi le arate, zicând că acolo se află raclele regilor întemeietori, care au construit Labirintul, şi cele ale crocodililor sacri. (…) Ieşirile… şi ocolurile prin curţi sunt nespus de întortocheate şi vedeai mii de minunăţii ieşind din curte în camere, din camere în porticuri, din porticuri în alte încăperi sau din camere în alte curţi. (…) Drumul spre piramidă este pe sub pământ” (II, 148-149).

La începutul sec.I d.Hr. cuvântul apare şi în Geografia lui Strabon care, şi el, a vizitat şi a descris acelaşi Labirint egiptean.

Mărturia lui Strabon

Strabon notează:

„ … Labirintul, care-i aproape la fel ca piramidele, se află lângă mormântul regelui care l-a construit. (…) E un mare palat alcătuit din mai multe palate care sunt tot atâtea, câte nome/regiuni avea vechiul Egipt. Aceste palate, sau, mai bine zis curţi, sunt înconjurate de coloane şi sunt aşezate într-un singur şir, unul după altul, de o singură parte a zidului… .Intrările sunt chiar în faţa zidului, dar înainte de a ajunge la ele dai de nişte cripte, mari şi multe, cu galerii întortocheate, legate între ele, încât unui străin i-ar fi cu neputinţă să treacă dintr-o curte în alta şi să iasă de acolo fără o călăuză. (…) Se spune că Labirintul are atâtea curţi câte nome avea în trecut Egiptul, fiindcă exista obiceiul ca toate nomele să se adune acolo, fiecare după rangul ei, cu preoţii şi de preotesele ei, ca să aducă jertfe şi să judece pricinile cele mai importante” (XVII, 1, 37).

În mod ciudat, descrierea lui diferă de cea a lui Herodot în ceea ce priveşte aşezarea curţilor. Să fie vorba de schimbările petrecute în cei patru sute şi mai bine de ani scurşi între vizita lui Herodot şi cea a lui Strabon ? Poate. Oricum, astăzi se mai văd doar câteva fragmente de coloane de granit şi calcar.

Ideea pe care şi-o poate face cineva citind aceste texte este că „labirint” înseamna un monument sacru, un templu ce adăposteşte morminte. De altfel, în greacă, monument (mnimion, μνημείον) însemna „semn de aducere aminte”, mormânt (de la mnimi, μνήμη, amintire, pomenire), iar latinescul monumentum, cu aceleaşi sensuri ca în greacă, în treacăt fie spus, a dat în română mormânt.

Preoţii templului de la Hawara îi dezvăluiseră lui Herodot că în camerele/criptele subterane (singurele pe care nu i-au îngăduit să le vadă) se află „mormintele celor 12 regi ai Egiptului” şi mumiile paznicilor lor sacri, crocodilii. Totuşi, arheologii n-au descoperit acolo nici un mormânt.

Ceea ce ne face să credem că „Labirintul celor doisprezece regi ai Egiptului” era, de fapt, un uriaş templu pan-egiptean, ca să spunem aşa, cu 12 mari sanctuare (câte unul pentru fiecare nomă/district al Egiptului), în care se ţineau ceremonii, misterii şi iniţieri secrete, ferite de ochii profanilor.

De altfel Maneton (sec. III î.Hr.), Marele Preot din Heliopolis (Oraşul Soarelui) notează în Istoria Egiptului că Templul de la Hawara a fost ridicat de faraonul Amenemhat al III–lea, cunoscut de greci ca Lachares/Lamares sau Labaris. Să existe vreo legătură între Labaris şi labrys ? Cine ştie.

Dacă ne gândim că templul era legat, printr-un coridor secret, de piramida unui faraon (iar piramida, se ştie, era o „maşină a învierii”), atunci cel puţin camerele subterane erau un spaţiu dedicat lumii de dincolo, subpământene, şi ritualurilor legate de renaştere/reînviere.

Cât despre cuvântul în sine, labirint, avem de observat că Herodot îl foloseşte în cel mai obişnuit mod cu putinţă. La fel şi Platon, dar la figurat, pus în gura lui Socrate, în dialogul Euthidemos :

„… dar când am ajuns la arta de a domni şi o tot cercetam şi ne întrebam dacă ea e aceea care ne poate aduce fericirea deplină, parcă am intrat într-un labirint: tocmai când credeam că am ajuns la sfârşit, ne întorceam şi o luam iarăşi de la capăt, dându-ne seama că suntem la fel de neajutoraţi ca la începutul discuţiei…”(291,b). (Ἐπὶ δὲ δὴ τὴν βασιλικὴν ἐλθόντες τέχνην καὶ διασκοπούμενοι αὐτὴν εἰ αὕτη εἴη ἡ τὴν εὐδαιμονίαν παρέχουσά τε καὶ ἀπεργαζομένη, ἐνταῦθα ὥσπερ εἰς λαβύρινθον ἐμπεσόντες, οἰόμενοι ἤδη ἐπὶ τέλει εἶναι, περικάμψαντες πάλιν ὥσπερ ἐν ἀρχῇ τῆς ζητήσεως ἀνεφάνημεν ὄντες καὶ τοῦ ἴσου δεόμενοι ὅσουπερ ὅτε τὸ πρῶτον ἐζητοῦμεν).

Aşadar în sec. V î. Hr. labirint însemna în greaca veche exact ce înseamnă şi astăzi.

4. Labirintul lui Minos

Să ne întoarcem la tăbliţa – cunoscută printre filologi ca Tăbliţa KnGg 702 - pe care apare cuvântul „dapurito”/labirint. Ea a fost descoperită, cum spuneam, în ruinele palatului din Cnosos, dezgropat de Sir A. Evans în anul 1900.
Trebuie să spunem că nici o parte a palatului, care avea în total 1300 de camere, cu „birouri” şi depozite cu tot, nu seamănă cu un labirint. Cel puţin la suprafaţă. De aceea majoritatea istoricilor şi arheologilor cred că labirintul se afla … sub palat.

Și mai trebuie să spunem că de vreme ce tăbliţa KnGg 702 a fost descoperită la Cnosos, e limpede că labirintul Minotaurului era la Cnosos şi nu în altă parte, de pildă în peştera de la Gortyna (tot în Creta), cum mai presupun unii şi azi, dând crezare relatărilor incerte ale unor călători din antichitatea târzie (cea mai veche fiind a unui poet roman din sec. IV d. Hr.) care, însă, nu au nici o legătură cu adevăratul Labirint.

Palatul din Cnosos

Ne putem întreaba de ce Herodot nu vorbeşte nicăieri în Istorii despre Labirintul lui Minos. Nu vorbeşte pentru că, aşa cum scriu Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) şi Diodor din Sicilia (80 î.Hr.-20 d.Hr) pe vremea lui nici măcar ruinele nu mai rămăseseră din el. De fapt, erau îngropate în pământ.

Deja din 1200 î.Hr. pentru Creta şi pentru întreaga lume greacă începuse Epoca Întunecată în care au dispărut şi palatele şi regatele miceniene şi care avea să dureze până la afirmarea Atenei, în 650 î.Hr.

Autorii din antichitatea târzie care spun fie că au văzut labirintul Minotaurului, fie că au auzit povestindu-se despre el, vor fi nimerit, cu siguranţă, în altă parte, ei sau povestitorii lor, şi vor fi confundat vreo peşteră, cum e cea de la Gortyna (Creta cea muntoasă e plină de peşteri !), cu Labirintul.

Nici nu era greu. Cei care l-au creat s-au inspirat din grotele cu galerii întortocheate ale Cretei, grote care au adăpostit primele sanctuare şi altare – o dovedesc nenumăraţii idoli pe care arheologii le-au descoperit în ele.

Pe unii i-a atras ideea lui Pliniu cel Bătrân care scrie în Istoria Naturală (Naturalis Historia) că Dedal a construit labirintul Minotaurului după ce l-a văzut pe cel din Egipt. Cel mai probabil, însă, Labirintul lui Minos era tot un templu, ca şi cel de la Hawara, dar mai puţin întins şi în totalitate subteran. Probabil în el se ţineau misterii, iniţieri şi ceremonii legate de magia rodirii şi a prosperităţii.

5.Templul Omului-taur şi defăimarea lui Minos

Cum spuneam, peşterile Cretei adăposteau o mulţime de idoli: printre ei, statueta de lut a unui tânăr războinic… cu cap de taur (în oraşul Hania). Neîndoios: întruparea principiului masculin prin excelenţă, purtător de rodnicie şi dătător de putere. O divinitate protectoare şi binefăcătoare.

De altfel, e cunoscut simbolismul taurului, străvechi, pan-anatolian şi pan-mediteranean.
Acest tânăr războinic taurocefal a devenit în miturile grecilor … Minotaurul, adică „taurul lui Minos”, iar Labirintul, a devenit, Casa Minotaurului. Cum?

Când s-au aşezat în noua lor patrie, Creta, pe care au cucerit-o de la egeeni, aheii (primii greci care au pus piciorul în insulă) au „repovestit” miturile acestor „străini ciudaţi” care se închinau unui „om-taur”. Nu se potriveau cu zeii lor „uranici” (locuitori ai Cerului), indo-europeni.

Sau au creat ei, mai târziu, mituri, ca acela al lui Tezeu, întemeietorul Atenei, şi eroul civilizator care a curăţat Grecia de monştri şi de tâlhari. Un mit în care Minos, regele-legislator (sub care Creta a cunoscut cea mai mare înflorire pe la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr.), apare ca un tiran însetat de sânge. De fapt, Minos era unul din fondatorii înaltei şi misterioasei civilizaţii, să-i spunem cretane, pe care grecii au moştenit-o după ce s-au instalat în insulă, ca noii ei stăpâni.

Nu ştim de unde a pornit defăimarea lui Minos. Poate era un rege „de fier”. Oricum era cel mai puternic din regiune. Crease o thalassocraţie şi era temut de toate „popoarele mării”. A dominat marea Egee, a colonizat Cicladele, unde a întemeiat regate în fruntea cărora şi-a pus fiii, şi a curăţat marea de piraţi ca să-şi sporească veniturile – scrie Tucidide în Războiul Peloponesiac (I,4), mai degrabă cu admiraţie şi simpatie. Prin urmare avea cea mai mare flotă – „companie de navigat” – şi era stăpânul Mediteranei. Avea de ce să fie invidiat.

Homer îl numeşte într-un singur loc (Od. XI, 321) Minos „cel temut”/„cel crunt” (oloófron, ολοόφρων), adică „cel pe care nu-ţi doreşti să-l înfrunţi”. Dar, aici Minos are o scuză: este tatăl Ariadnei, un părinte trădat de o fiică care l-a urmat pe Tezeu, rivalul său. Și, mai mult, ne aflăm într-un fragment adăugat mult mai târziu în Nekyia (Coborârea în Hades a lui Ulise) numit Catalogul eroinelor.

Dar mai jos, în acelaşi cânt (v.368 şi urm.) Ulise povesteşte că l-a văzut în Regatul Morţilor pe Minos, strălucitul (aglaos, αγλαός) fiu al lui Zeus. Cum ? Ținând în mână un sceptru de aur, aşezat (pe un tron) şi judecând morţii care, fie şedeau în jurul lui - în jurul Stăpânului spune Homer - fie aşteptau în picioare la porţile largi ale Hades-ului, cerându-şi osânda.
Deci şi strălucitul fiu al lui Zeus şi Stăpân în lumea de dincolo.

Se spune despre Minos că era un iniţiat: mergea din nouă în nouă ani în peştera părintelui său divin din muntele Ida, în mijlocul insulei, ca să primească „Tablele Legii” de fiecare dată reînnoite.

Tot Homer ne spune (Od. XIX, 179) că Minos, „era rege în Cnosos tot la nouă ani” şi că era „cel mai apropiat de Zeus”. Voia să spună că tot la nouă ani era reales rege după ce se întâlnea cu Zeus în peştera-i sacră.

”Cel mai apropiat” traduce un cuvânt interesant în greacă: oaristis (οαριστής) care înseamnă „intim cu, familiar”.

Un comentariu interesant al acestui loc din Odiseea apare într-un dialog misterios, Minos, scris aşa cum l-ar fi scris Platon însuşi, de un autor rămas necunoscut.

Misteriosul imitator al lui Platon spune, prin gura lui Socrate, că Zeus era maestrul de înţelepciune al fiului său, pe care îl învăţa cum să fie un rege drept şi înţelept, un judecător şi un legiuitor desăvârşit.

Pseudo-Platon-ul repetă de mai multe ori că aceste legi divine, primite de Minos de la Zeus (Dumnezeu) însuşi, sunt cele mai vechi legi pe care le are Grecia şi cele care au făcut din Creta, în toate timpurile, o insulă a fericiţilor.

Și mai interesant este răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o: de unde a pornit defăimarea lui Minos ? Întrebare pe care i-o pune lui Socrate (oare de ce ?) şi necunoscutul autor al lui Minos. Pasajul pe care l-am ales vorbeşte de la sine:
(Prietenul lui Socrate): „De unde, Socrate, această faimă a lui Minos care s-a întins atât de mult, cum că era sălbatic şi necruţător?

(Socrate): Minos a greşit atunci când a pornit război împotriva unei cetăţi ca a noastră, Atena, în care e adunată multă înţelepciune şi în care sunt tot felul de poeţi şi autori tragici (…) Iar tragedia este cea mai populară formă de poezie - îi desfată pe oameni şi îi întăreşte cel mai mult. Aşadar, înverşunându-ne noi împotriva lui Minos, ne-am răzbunat pentru că ne-a silit să-i plătim tribut. Minos a greşit făcându-ne să-l urâm şi, uite şi răspunsul la întrebarea ta: a căpătat o faimă rea. Dar, cea mai mare dovadă că era bun şi drept şi, cum am spus mai înainte, un bun legiuitor, este faptul că legile lui sunt neschimbate, pentru că el a descoperit adevărul desăvârşit despre cum se conduce o cetate”.

Cuvântul folosit aici la sfârşit este „ştiinţa de a întemeia o colonie (oikisis, οίκισις, de la oikizo, οικίζω, a funda, a întemeia o cetate). Este un amănunt semnificativ, pentru că-l înfăţişează pe Minos drept un Fondator.

Privitor la tragicii greci, cel care l-a defăimat cel mai mult pe Minos se pare că este Euripide, în tragediile sale Tezeu şi Cretanii.

Legendele create în jurul lui Tezeu (destul de diferite între ele) reprezintă „istoria scrisă de învingători”. Ele povestesc că Minos cucerise Atena şi că cerea de la atenieni un tribut anual (sau la fiecare nouă ani), în şapte tineri şi şapte tinere ca jertfă pentru Minotaur. Și, că Tezeu însuşi, care i-a însoţit într-un an pe tinerii atenieni, s-a luptat cu Minotaurul şi l-a ucis.

Mai spun că Minotaurul se născuse din unirea „nelegiuită” a reginei Pasifae, soaţa lui Minos, cu taurul de jertfă trimis de Poseidon soţului ei.

Aşadar, în mitul lui Tezeu războinicul taurocefal al cretanilor a devenit omul-taur sau Minotaurul; Labirintul a devenit „Casa omului–taur”, iar „Stăpânei Labirintului” i-au dat un nume: Ariadna, fiica lui Minos.

Cercetătorii au văzut în această poveste o încercare a grecilor de mai târziu de a ascunde ruşinea de a fi fost vreodată cuceriţi de egeeni, în epoca thalassocraţiei cretane.

Lucrurile sunt, de fapt, simple. Să le luăm pe rând.

În spatele împreunării monstruoase a reginei cu taurul mării se ascunde un străvechi rit de fertilitate pe care cuplul regal era dator să o asigure poporului, în fiecare an, un rit care se încheia cu o hierogamie, o nuntă sacră. Este foarte probabil ca, în această dramă sacră, regele şi regina să fi purtat măşti.

Regina devenea întruparea unei vechi zeiţe, Pasifae, fiica Soarelui (Πασιφάη înseamnă „cea care străluceşte pentru toţi”), iar regele, întruparea taurului divin.

De altfel, numele lui Minos trimite la zeul egiptean al fertilităţii, Min, adorat la Coptos în chip de taur alb cu discul solar între coarne. De altfel, dacă îndepărtăm terminaţia –os din Min-os, care este grecească şi proprie substantivelor masculine, rămâne forma Min.
Să fie oare întâmplătoare asemănarea dintre regele Cretei, Minos, şi zeul egiptean Min (Mnw), „părintele vegetaţiei şi al rodirii plantelor” (C. Daniel), a cărui sărbătoare se ţinea la începutul secerişului?

Legăturile lui Minos cu taurul sacru nu se opresc aici: Minos era, el însuşi, rodul iubirii lui Zeus cu Europa (prinţesa feniciană, după Homer, Il. XIV,320) pe care Părintele Lumii a răpit-o preschimbat într-un… taur alb. Europa – „cea cu faţa întinsă” era poate şi ea o veche zeiţă, pereche a zeului-taur, de felul celor reprezentate călare sau în picioare pe spinarea unui taur.

Aşa cum exista în Asia Mică şi în Egipt un zeu-taur – „Părinte al rodniciei” - tot aşa exista şi perechea lui, femeia-junincă, cum erau zeiţele egiptene Hathor şi Isis, înfăţişate cu coarne de junincă. Să ne aducem aminte că regina Pasifae s-a împreunat cu taurul lui Poseidon într-o junincă de lemn, construită de Dedal.

Pe de altă parte în frescele de la Cnosos, pe sigilii şi pe vase apar tineri şi tinere sărind peste coarnele taurului, probabil la sărbători.

Cât despre coarnele de taur, ele apar peste tot în Creta, sculptate în piatră sau făcute din teracotă. Perechi de coarne s-au găsit pe multe altare, în peşteri sau palate, iar o mare pereche de coarne din piatră străjuieşte şi astăzi intrarea în palatul din Cnosos, ca un semn al puterii divine şi al bunăstării.

Un „altar cu coarne” (Keraton, Κερατών, de la keras, κέρας, corn) trebuie că se afla şi la intrarea în Labirint, simbol al vieţii împlinite, fertile şi al rodniciei.

Iarăşi, nu întâmplător, în sanctuarul lui Min exista o colibă în formă de stup, legată de o coloană ce avea la capăt o… pereche de coarne.

Plutarh, în Viaţa lui Tezeu (XXI) povesteşte că eroul, oprindu-se în insula Delos ca să aducă jertfe lui Apollo şi să-i aducă drept ofrandă statuia Afroditei, pe care o luase de la Ariadna, a dansat, împreună cu tinerii atenieni eliberaţi, un dans numit „Cocorul” (Gheranos, Γέρανος).

„Cocorul” – spune Plutarh – „imita învârtirile şi rătăcirile prin Labirint, într-un ritm anume, cu schimbări şi desfăşurări/„…μίμημα τῶν ἐν τῷ Λαβυρίνθῳ περιόδων καὶ διεξόδων ἔν τινι ῥυθμῷ παραλλάξεις καὶ ἀνελίξεις ἔχοντι…”.

În acest pasaj sunt două lucruri care atrag atenţia: altarul cu coarne, Keraton-ul, care trebuie că l-a avut ca model pe cel de la intrarea în Labirintul din Cnosos, şi statuia/idolul Afroditei pe care Tezeu o luase de la Ariadna. Acest din urmă lucru ne sugerează o căsătorie în timpul căreia mirele recunoaşte că zeii miresei sunt şi zeii lui.

Iar zeiţa miresei, Ariadna, era chiar zeiţa dragostei şi a fertilităţii, ceea ce ne face să credem că Ariadna era o preoteasă a Afroditei şi nimeni alta decât „Stăpâna Labirintului”/Da-pu-ri-to-jo Po-ti-ni-ja despre care vorbeşte tăbliţa de argilă KnGg 707.

Acelaşi pasaj mai sugerează că dansul cocorului era, de fapt, un dans nupţial, meandric, ce trebuie că imita mişcările cocorilor în timpul ritualului împerecherii.

Un dans colectiv ce ar fi putut încheia ceremoniile sacre ale hierogamiei.

Homer îl descrie ca pe o horă. Este hora pe care o dăltuieşte Hefaistos, printre alte minunăţii, pe scutul lui Ahile.

Pe o platformă specială construită de Dedal, poate în faţa Labirintului. Un dans în cerc, zice el, pe care-l joacă, ţinându-se de mână, fete şi băieţi „îmbrăcaţi în veşminte ce scânteie blând ca oleiul” (trad. G. Murnu). Desigur un dans al perechilor nubile.

Putem presupune că Labirintul tânărului taurocefal era un loc de cult în care aveau loc misterii şi ceremonii ce asigurau rodirea şi bunul mers al lumii (cercul).

De ce sub pământ şi de ce un labirint în care, conform sensului lui de azi, te rătăceşti?

Sub pământ, pentru că riturile ajutau rodirea seminţelor puse în pământ şi pentru că erau legate de misterul fecundării şi al înmulţirii seminţei.

Cât despre Dedal, arhitectul regelui Minos şi al Labirintului, apare şi el în tăbliţe: Da-da-re-jo. Mitul lui ne spune că era un Leonardo da Vinci al Greciei arhaice şi că sculpturile lui păreau vii. Numele-i este, desigur, grecesc: provine din „dedalos”/δαίδαλος, care însemna „lucrat cu artă, sculptat, cioplit” (cu măiestrie; a se vedea şi verbul dedallo/δαιδάλλω, „a lucra sau a sculpta/ a ciopli cu artă”). Ceea ce ne face să credem că Dedal însemna, de fapt, „artistul prin excelenţă, desăvârşit”.

Mitul povesteşte că s-a născut la Atena, dar că s-a refugiat în Creta atunci când a simţit că nepotul şi ucenicul său, Talos, avea să-l întreacă.

Perechea de coarne din faţa palatului din Cnosos

6.Minotaurul spaniol şi Hypogeum-ului de la Hal Saflieni

Descoperirile arheologice din secolul trecut au scos la lumină în Europa şi alte „labirinturi” preistorice. Unul este cunoscut ca „La Cueva de Los Letreros”–„Peştera cu Inscripţii”, descoperită în jur de 1868 în Spania, districtul Vélez Blanco. Una din petroglifele de aici este chiar … Minotaurul.


Un alt labirint neolitic este aşa-numitul Hypogeum-Hipogeul de la Hal Saflieni,Malta, descoperit în 1902 de câţiva muncitori care săpau la fundaţiile unui imobil, hipogeu care, şi el, a dat naştere unor legende înfricoşătoare. Acolo s-au găsit nu mai puţin de 7000 de schelete.

Avea trei niveluri şi 10 m adâncime. Pe fiecare etaj există săli, nişe şi galerii care se încrucişează şi te rătăcesc. Există o singură trecere de la un etaj la altul şi un singur parcurs, în dublă spirală. Iar pe plafonul etajului din mijloc sunt pictate… spirale roşii.
Pare a fi un mare sanctuar săpat în piatră, de mâna omului, (4000 – 2400 î.Hr.) dedicat Marii Mame. Casa unei Potnii, adică a unei Stăpâne sau Doamne a Rodniciei. Pentru că în acest labirint a fost descoperită o Mare Mamă… dormind. Până şi galeriile şi sălile sunt boltite şi au o formă rotunjită ce aminteşte de pântecul matern. Iar lângă el se află resturile unui templu megalitic cu idoli feminini.


„Marea Mamă dormind” într-un din sălile Hypogeum-ului de la Hal Saflieni

Deşi primul lucru care ne vine în minte când rostim cuvântul labirint este o construcţie cu coridoare întortocheate sau închise, totuşi, la origine, el a fost doar un simbol, o amuletă.
În cartea lui R.M. Burrows The Discoveries in Crete citim că s-au descoperit resturile unui desen labirintic, pictat în roşu brun pe un fond alb, într-un coridor al Palatului din Cnosos, aproape de Sala Mare, numită „ a Dublei Securi”.

Poate o copie a lui să fi fost graffito-ul în latină descoperit pe peretele unei case din Pompei. Este important, pentru că acest desen asociază pentru prima dată cuvântul „labirint” cu imaginea labirintului:

LABYRINTHUS – HIC HABITAT MINOTAURUS: Labirintul – aici locuieşte Minotaurul.

Este identic cu labirintul pătrat gravat pe monedele din Cnosos şi pe o tăbliţă de argilă miceniană, descoperită în ruinele palatului lui Nestor din Pylos, în Grecia continentală (Messenia, Peloponez) de Carl Blegen, în 1957. Tăbliţa de la Pylos (PY Cn 1287), păstrată în Muzeul Naţional din Atena, este tot o „foaie de registru”. Pe prima pagină apare emblema Labirintului, iar pe verso apar zece nume şi jertfele care li se aduc în … capre. A fost scrisă în anul 1200 î.Hr.




Am spus labirintul pătrat pentru că există şi labirintul rotund care pare să fi fost, de fapt, cel original şi din care a derivat tipul pătrat. Îl vedem pe aceste monede tot din Cnosos:



Monedele sunt târzii: sec. V î. Hr., adică au fost făcute o mie de ani mai târziu decât tăbliţa KnGg 702. Și nu sunt singurele de acest fel. „Bani” cu labirint pe avers şi capete de regi sau de zei pe revers au fost descoperite în toată Asia Mică. Ceea ce înseamnă că labirintul era un semn magic ce aducea bogăţia.

O dovedeşte originea acestui simbol, origine care coboară mii şi chiar zeci de mii de ani în preistoria omenirii.

II.Labirintul – simbol

1.Numele labirintului

Labirintul a fost, înainte de a fi sanctuar sau templu, unul din cele mai vechi semne sacre ale omenirii. Un semn care, timp de multe mii de ani, a fost gravat pe stânci, pe pământ, pe sigilii, pe tăbliţe de lut, pe amulete/filacterii sau pe vasele funerare.

Arăta astfel:


America de Nord -Arizona Anglia - Rocky Valley India - Tikla Sardinia - Luzzanas

A fost descoperit abia în secolul XIX şi nu există mărturii scrise despre „puterile” pe care le avea.

Acest simbol exista în toate culturile primitive, pornind din cele două Americi până în Japonia.

Labirinturi ca cele din fotografiile de mai sus s-au descoperit: în Mesopotamia, în Siria, în Egipt (Templul lui Kom Ombo), în India, în Pakistan, în Indonezia, în Java, în Sumatra, în Mexic (Arroyo Hondo, Nuevo Mexico), în Peru (Machu Picchu), ca să nu mai vorbim de Europa (în Italia - Val Camonica, în Spania – Pontevedra sau Cueva de Los Letreros).

Toate sunt identice: au şapte spire care încep dintr-o cruce.

Pot fi vechi de 20 000 de ani sau mai mult, de 4000 – 5000 de ani sau de 2000-500 de ani. În Europa numele labirintului diferă de la regiune la regiune sau de la ţată la ţară şi, din păcate, nu mai are nici o legătură cu adevărata lui magie.

În Anglia şi, în general, în lumea anglo-saxonă, el se numeşte: maze, turf maze, caerdroia, Troy-town sau Julian ′s Bower.

Maze vine, poate, de la amaze:, „a uimi, a ului” şi amazement: „uluire, stupoare; confuzie”.
Caerdroia, în galeză, însemna Cetatea cu turnuri, de la caer, „fort,cetate”, şi troeau, pluralul lui tro, turn. Dar a ajuns să însemne Cetatea Troiei de la confuzia dintre „troeau”, turnuri şi „Troea”, Troia.

Păstorii galezi desenau în iarbă şi pe vârfurile colinelor această Caerdroia care, spun ei, le aminteşte de… Troia natală. O veche legendă din Țara Galilor povesteşte că un urmaş al lui Eneas, singurul războinic troian care a reuşit să fugă din Troia devastată, pe numele lui Prydain, a ajuns, în fruntea unor prizonieri de război fugiţi din Grecia, pe coastele Angliei, unde a întemeiat „Noua Troie” adică: Caerdroia.

Turf maze înseamnă: labirint tăiat în iarbă; Troy-town, înseamnă:Turnul Troiei, iar Julian ′s Bower, Umbrarul lui Iulian.

În Finlanda aceste labirinturi se cheamă: Jatulintarha (Gardul Uriaşului), „Jocul Sf. Petru” sau „Drumul Giganţilor”). În Laponia Rusă i se spune „Babilonia”. În Islanda, „Casa lui Völundar”, iar în Norvegia şi Suedia „Casa Monahului”.

Iar în Germania: Irrweg sau Irrgarten, de la verbul irren, „a rătăci, a fi în eroare”, deci: „Calea Rătăcirilor/Rătăciţilor”.

Cel mai des, însă, li se zice: „Castelul/Palatul din Troia”. Dar, toate aceste nume legate de Troia sunt, cel mai probabil, târzii şi inspirate din cărţile populare medievale.

În fotografii apar patru dintre cele mai cunoscute labirinturi rupestre din lume: cel practicat de indienii Hopi din Arizona, America de Nord, labirintul celtic din Rocky Valley, în Cornwall, Marea Britanie, labirintul indian din Tikla, India, şi cel descoperit într-un mormânt din Sardinia, Italia.

Sunt aşa-zisele labirinturi clasice (mazes). Pentru că mai există labirinturile formate din pietre, mai mici sau mai mari, în general cunoscute ca Troy-town, şi cele tăiate în iarbă (turf mazes).

Troy-town în insula St.Agnes, M. Britanie turf maze (satul Graitschen Thuringia, Germania)

Primul labirint format din pietre a fost văzut, în 1838, de către biologul şi antropologul german Karl Ernst von Baer, în insula Wier aparţinând Finlandei.

A fost o descoperire care a fascinat o mulţime de oameni de ştiinţă. Iar descoperirile lor ulterioare au arătat că aceste Troy-town există în întreaga Scandinavie, în Laponia şi Laponia rusească, de fapt, în întreaga Europă de Nord, dar nu oriunde, ci pe coaste, în insule şi în golfuri, aşadar având o legătură cu marea.

Se crede că acest „labirint marin” avea menirea de a… face peştii să se rătăcească în el, ca într-o vârşă magică .

2.Semnificaţia labirintului

Misterul labirintului este departe de a fi dezlegat. Totuşi, întrucâtva îl putem descifra.

Doar privind semnul labirintului ne dăm seama că, de fapt, nu este altceva decât o cruce din care porneşte şi la care se întoarce o spirală cu şapte cercuri/spire.

Ce semnifică crucea şi ce semnifică spirala?

Crucea, pentru strămoşii noştri indo-europeni, cel puţin, nu însemna nimic altceva decât alcătuirea şi mersul lumii. O lume care se învârteşte în cerc, se roteşte şi se întoarce de unde a plecat.

Care se transformă, se preschimbă, devine şi apoi… revine.

Crux din latină (care în română a dat cruce) provine din radicalul i.e. *(s)ker –: a (se) roti, a (se) învârti, a (se) întoarce, a (se) transforma, a deveni, a (se) preschimba; cotitură, rotaţie, întoarcere. Radical din care vine şi cuvântul slav crug (sl. v.: kragu) care înseamnă: cerc, ciclu, orbită, glob (crugul pământului = globul terestru; crugul cerului = bolta cerească despre care se credea că se învârteşte; crugul soarelui = mersul soarelui de la răsărit la apus).

Prin urmare, crucea închipuie simbolic lumea şi mersul ei veşnic neschimbat.
Lumea în întregul ei, împărţită în cele patru sferturi/lumi sau tărâmuri: lumea de sus şi lumea de jos, lumea morţilor şi lumea celor întorşi la viaţă/a celor înviaţi.

Aşa cum apare ea figurată pe una din cele trei tăbliţe de la Tărtăria:

Misterioasele tăbliţe au fost descoperite în satul Tărtăria, jud. Alba, împreună cu 26 de idoli de lut şi doi de alabastru, în anul 1961, de arheologul clujean Nicolae Vlassă. Erau puse într-un mormânt alături de un schelet care poate avea mai mult de 5000 de ani.

Atenţie: semnele din fotografie, sunt de acord cercetătorii, pot fi cea mai veche scriere din lume.

Aceste tăbliţe de lut sunt, probabil, amulete ce trebuiau să însoţească şi să ajute spiritul celui adormit să petreacă cum se cuvine „pe ceea lume” şi să se întoarcă înapoi.

Tăbliţa rotundă poate fi o „hartă a lumii” cu toate cele patru tărâmuri ale ei, văzute şi nevăzute. Cele de sus reprezintă călătoria vieţii, de la naştere până la moarte, iar cele de jos, călătoria subpământeană a spiritului, de la moarte la re-naştere.

Spirala, în mintea oamenilor de acum câteva mii de ani, minte care gândea totul în semne şi simboluri, însemna, înainte de toate, pântecul matern şi rodnicia. Dar şi vortex-ul/vârtejul care aduce şi duce, apropie sau depărtează, care te prinde şi nu-ţi mai dă drumul şi, în final, care face trececerea dintr-un tărâm în altul.

Prin urmare, ca un semn dublu, alcătuit dintr-o cruce şi o spirală, labirintul avea o putere teribilă:

1.Putea păzi lumea celor vii, ţinutul, satul sau casele de duhurile rele sau de duhurile rătăcitoare ale celor ce nu-şi găsiseră calea spre lumea de dincolo. Cum ? Rătăcindu-le, făcându-le să se piardă în spirele/vârtejul lui şi prinzându-le pentru totdeauna. Avea puterea de a lega răul.

2.Putea face trecerea între lumea celor vii şi lumea celor morţi, ca o poartă deschisă spre ambele tărâmuri. Adică, le arata morţilor drumul spre lumea de jos şi apoi, la vremea potrivită, drumul de întoarcere spre lumea de sus.

Era intrarea şi ieşirea în/din lume. Ca imagine a pântecului matern şi a pântecului Mamei Glii, era, de asemenea, locul pe unde intri în lume şi locul pe unde te întorci în tărâmul misterios de unde ai venit. Pe unde urci în lumea de sus şi cobori în cea de jos.

Şi, ca „icoană” a pântecului matern sau a Mamei Glii, labirintul a ajuns să capete puterea de a da naştere şi viaţă, de a face pământul fertil, de a înmulţi oamenii şi animalele, de a aduce belşugul şi rodirea, şi, mai mult, puterea naturii de a renaşte, de a învia.

De aceea este şi un simbol funerar prin excelenţă: călăuzeşte spiritele celor adormiţi spre tărâmul vieţii şi le ajută să se întoarcă la viaţă.

Este un semn profund spiritual ce concentrează o mulţime de idei despre viaţă, moarte, renaştere şi Divinitate. O arată labirinturile din Val Camonica, o vale devenită celebră în Brescia, Italia, unde labirinturile sunt gravate alături de discuri solare sau de oameni în rugăciune.

Și, tot ca „icoană” a pântecului matern, „semnul labirintului” protejează şi leagă răul. Ca spirală aduce binele şi prosperitatea şi îndepărtează tot ce nu e binevenit sau vătămător.

Spirală babiloniană

În India, de pildă, sunt obişnuite filacterii/amulete ca acestea:

Prima pare să fie un descântec sau o binecuvântare. Cea de-a doua „pune la adăpost” casa în mijlocul labirintului. De altfel „semnul labirintului” este pictat în India pe podeaua caselor sau a templelor, în faţa intrării. De pildă în templul Zeiţei Timpului, Kali, din Kurukshetra. Cea de-a treia amuletă uşurează naşterea, de vreme ce labirintul „îi arată” pruncului drumul prin „cele şapte camere ale pântecului” mamei.

Etnologul şi „labirintologul” american John Layard (citat de P. Santarcangeli) a descoperit „labirintul indian” în câteva desene reproduse în două cărţi apărute la Madras. Este vorba despre aşa-numitul „kolam” – adică semnul labirintului pe care femeile tamil (sud-estul Indiei) îl fac în faţa pragului casei, din orice praf alb (moloz măcinat sau var stins), înainte de răsăritul soarelui şi numai în luna solstiţiului de iarnă margali (decembrie-ianuarie). Scopul? Ca să ajute soarele, care dă semne că moare, să reînvie.

Ceea ce se şi întâmplă… la Pongal, cea mai mare sărbătoare din sudul Indiei care încheie luna nefastă margali cu celebrarea renaşterii/învierii Soarelui.

Tot un semn de protecţie este şi desenul care apare pe un zid în Labirintul monastic de la Basarabi-Murfatlar (în Dobrogea, lângă Constanţa) - semnul labirintului legat de un scut cu cruce:

A fost descoperit în anul 1957, dar nu este nici pe departe studiat cum s-ar cuveni. Se pare că este unicul labirint-hypogeu creştin din lume. A fost săpat într-un deal de cretă, în sec. X şi XI d. Hr. şi cuprinde câteva bisericuţe, paraclise, chilii, camere, galerii şi morminte.

Simbolurile găsite acolo nu sunt de loc întâmplătoare: crucea, svastica indiană (crucea dezvoltată), caii şi şarpe (animalele psihopompe).

Se poate spune că labirintul de la Basarabi seamănă cu catacombele romane ale creştinilor, săpate pe mai multe etaje, cu intrări mascate, care erau şi biserică şi necropolă şi loc de refugiu în timpul persecuţiilor.

***
Labirintul a devenit în Evul Mediu o „Cale a cunoaşterii” şi mai ales, „Calea către sine” sau „Calea cunoaşterii de sine”. Dar, mai presus de toate, „Calea spre Dumnezeu”.

Labirintul a ajuns una din cele mai misterioase ilustraţii pentru manuscrisele medievale sau renascentiste. Și una din temele cele mai fascinante pentru pictorii-filosofi.

Aspectul său era, însă, cu totul altul. Pentru că simbolul din care s-a dezvoltat este altul: crucea indiană sau svastica.

(Va urma)

LUCRĂRI CONSULTATE

Paolo Santarcangeli, Il libro dei labirinti. Storia di un mito e di un simbolo, Ed. Sperling & Kupfer, Milano

Paul Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977

R.M. Burrows, The Discoveries in Crete, New York 1907

Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985

Pierre Montet, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973

Theologhis Andronidis – Labirinturi (2009) – web site

Philippe Remacle - web site