Şahul după Elisabeta Polihroniade

Marea maestra Elisabeta Polihroniade a incetat din viata la varsta de 80 de ani. De 7 ori campioana nationala, de 9 ori medaliata la olimpiadele, Elisabeta Polihroniade si-a dedicat toata viata popularizarii sahului si introducerea acestuia in programa scolara. Sahista a realizat sute de emisiuni de televiziune si radio. La Societatea Romana de Radiodifuziune, Elisabeta Polihroniade a fost angajata intre anii 1955 si 1960.

Târgul nostru, captiv în mijlocul Bărăganului, se anima doar vara, când ne traversau mii de maşini, pentru că eram aşezati pe vechiul drum către mare. Şi atunci, ca să fugim de şoseaua aglomerată, ne adunam în epicentrul intelectual al acelui târg în care nu se întâmpla nimic. Acolo, în Parc, ne-am văzut taţii rivalizând nemilos, sacrificând cai şi nebuni, în gloriosul stil Ciocâltea, iar noi – adolescenţi în turbare – eram gata să îl înlocuim pe Florin Gheorghiu (care juca numai la remiză) cu surprinzătorul Mihai Şubă. La aceleaşi mese de piatră, “împingătorii de lemne” care au urmat generaţiei noastre au glorificat stilul tânărului azer Kasparov, pe care l-au declarat urmaşul adevărat al lui Fischer. Şi l-au crucificat pe Karpov, pentru că era insipid.

În acel Parc ajungeam toti, trimişi de părinţi pentru un obligatoriu proces de călire. Traşi la faţă după studiul îndelungat prin case umbroase, eram numai buni de aruncat în partide lungi cu bătrânii “vrăjitori” ai Parcului, pentru a deveni luptători. E adevărat că acolo, deasupra tablei de şah, ne-am întâlnit cu tot soiul de trăsniţi, ceea ce avea să ne simplifice ulterior viaţa. Unul avea o fixaţie să schimbe repede regina, aşa că ajungeam să o protejez mai mult pe ea, decât regele. Însă coşmarul nostru a rămas Troi care nu juca decât pentru un scop – să transforme un pion. Eram hipnotizaţi, de aceea şi pierdeam la el, când reuşea pe final să elibereze drumul, adică o coloană. Atunci vorbea prima dată. Muta soldăţelul de lemn, îl fixa zgomotos pe tăblie, apoi striga: “Du-te, Troi!” Şi o ţinea aşa până când Troi al lui creştea şi se făcea ditamai regina, şi pe noi ne luau nervii. Iar ne-a păcălit…

Ce lume ciudată ne-am ales pentru copilărie. Fiecare televizor avea un mileu, pentru că televizorul nu funcţiona decât două ore pe zi, iar acea “ruşine” trebuia mascată cu ceva, nu? Chiar şi cu două ore pe zi, cineva a avut ideea să strecoare în program o rubrică de şah. Acolo unde am văzut-o prima dată pe Elisabeta Polihroniade. Ea ne-a învăţat să nu schimbăm niciodată un timbru cu Florin Gheorghiu pentru unul cu Ilie Balaci, pentru că sunt la fel de preţioşi… În clasoarele noastre de când aveam 10 ani, Nadia era egal Balaci, marele blond era egal Năstase, marele Nasty era egal Mihai Şubă... Şi sunt multe nume, că ne-a plăcut să colecţionăm.

Inclusiv amintiri. Elisabeta a şi venit în Bărăgan, a dat un simultan. Atunci cred că am auzit-o prima oară spunând că vrea să vadă şahul introdus în şcoli. După mulţi ani, chiar foarte mulţi, când ne-am reîntâlnit (nu mai eram şcolărel), i-am spus că am o remiză în palmares. A zâmbit. “Ştiu”. Şi tot despre şahul în şcoli a vorbit. Mă gîndesc de câteva ore încoace, de când s-a mai pierdut o piesă din colecţia mea, ce straşnică poveste este să trăieşti în numele unei singure idei. Şi aceea reuşită. “Tinere, cum ar arăta această ţară dacă ar face un şahist vedetă, şi nu un fotbalist?”

Nu ştiu dacă azi, în oraşul şahiştilor din Bărăgan, se întâmplă mai multe decât atunci. Jucători nu mai sunt. Ultimul, aţi ghicit, Troi care, nemaiavând cu cine să joace, s-a transformat pe sine într-un pion şi s-a dus. Tocmai el care a visat să găsească o regină.