Ridichea sau o întrezărire a văpăii cereşti

Există ridichi roşii, albe sau negre. Rotunde sau alungite, ca un morcov.

O rădăcină fermecată. Rădăcina prin excelenţă: fragedă, picantă, suculentă şi săţioasă.
Este vara verzei şi, tot ca şi ea, a fost hărăzită să ne umple de putere şi de ardoare.

Piramidele din Egipt s-au ridicat cu ridichi, ceapă şi usturoi, cu alte cuvinte şi cu principiile „rădăcinii fermecate”: vitamine, potasiu, calciu şi, mai ales, sulf, cel ce o face iute şi apetisantă, ne dă o foame de lup şi o digestie lină şi deplină.

E pătimaşă şi aprinsă, dar focu-i lăuntric este binecuvântat, pentru că mistuie doar răul.

De pildă, mâncătorii de ridichi nu vor suferi în veac de cancer de stomac sau de colon.

Din fericire, o avem tot anul la îndemână.

De primăvara până toamna găsim ridichi de primăvară (sau de lună), cele micuţe şi roşii.
Iar de toamna până primăvara le găsim pe cele negre.

Micuţa ridiche roşie, tăiată în discuri foarte subţiri, ne poate face să trăim, ca într-o străfulgerare, Văpaia Cerească: o amestecăm cu propriile-i frunze crude, ce sunt nespus de fragede şi de plăcute, şi cu frunze crude de spanac, lăptucă, lobodă, ştevie şi păpădie, sporindu-i minunata înflăcărare cu ceapă şi usturoi verde, miere şi oţet din vin făcut acasă.
Se savurează cu pastă de brânză frecată cu leuştean, pătrunjel, mărar şi ulei de măsline.