Piureul de urzici

Ce frică trebuie să-i fie unei tinere soţii în faţa unei punguţe cu urzici.

Dar ce uşurare când se încumetă să le spele în cele câteva ape care le curăţă de pământ şi de firişoare străine.

Vede că, dacă le apucă uşor, cu tandreţe, nu se urzică.

Secretul ? Mâna trebuie să fie pregătită ca pentru a mângâia.

Deşi romanii au botezat-o urtica, adică buruiana care arde, urzica este antropofilă, adică iubitoare de oameni.

Odată, deoarece creşte pe lângă casa omului şi apoi pentru că îl întremează când iarna e pe sfârşite şi îi tămăduieşte multe neputinţe şi suferinţe.

Urzicile au minunatul dar de a ne face să renaştem şi de a ne înnoi sângele.

Le putem face piure, repede şi, mai ales, uşor: le punem, spălate în 3-4 ape, să fiarbă la aburi, într-un bol de inox, până se înmoaie, cam 10-15 minute.

Le zdrobim bine, cât sunt fierbinţi, cu un pisălog de lemn până ajung o pastă pe care o frecăm puţin cu ulei, usturoi şi pătrunjel. Se însoţeşte dumnezeieşte cu mămăligă.

Piureul de urzici cu arpacaş este, şi el, un deliciu: scufundaţi o jumătate de ceaşcă de arpacaş bine spălat în apa clocotită în care tocmai aţi dat drumul urzicilor.

Vor fierbe, degustându-se unul pe altul, bob cu bob şi frunză cu frunză, arpacaşul şi urzica, 5 minute.

Stingeţi-le focul şi lăsaţi-i să se odihnească, unul în braţele celuilalt, o jumătate de oră.

Mixaţi fiertura în zeama ei şi delectaţi-vă cu ea, cât e caldă, împrospătată cu verdeţuri de primăvară, ulei, ceapă şi usturoi.

Atenţie: zeama de urzici cu sare este o licoare cu putere deplină asupra anemiei şi asupra tuturor bolilor sângelui, pe care îl recrează.