Piperul

Boabele de piper cresc într-un arbust căţărător, un fel de liane încărcate cu ciorchini, în pădurile din vestita Coastă Malabar a Indiei, tot acolo unde creşte şi cardamomul sau hell-ul. Există un singur fel de piper, cel negru.

Desigur, veţi găsi de vânzare şi piper alb, verde sau roşu. Nu fiţi derutaţi. Lucrurile stau cam aşa: bobiţele se culeg de pe ciorchine necoapte sau coapte.

Dacă se culeg necoapte, atunci neapărat se murează sau se congelează şi acesta este aşa-zisul piper verde. Foarte aromat ! Se spune că piperul verde cu căpşuni e o experienţă de neuitat.

Dacă boabele se culeg coapte, când deja sunt roşii, atunci se usucă la soare, devin negre şi se întăresc.

Acesta este piperul negru. E iute şi picant.

În sfârşit, dacă boabele culese coapte, deci roşii, se ţin la înmuiat, cam o săptămână, în saramură, se descojesc şi apoi se usucă la soare, se obţine piperul alb. Delicat, aromat şi nu atât de iute.

E potrivit pentru salate, brânzeturi şi sosuri uşoare.

Numele-i vine din latină: piper. După căderea Romei, împăraţii plăteau tribut barbarilor nu în aur, ci în piper.

În Evul Mediu era echivalat cu aurul. Aşa se face că marii exploratori au descoperit partea necunoscută a lumii căutând piperul.

Lumea nu putea trăi fără el. Dealtfel, şi astăzi se foloseşte aproape la fel de mult ca sarea. Boabe şi măcinat. În orice.

În lumea mirodeniilor e celebră căsnicia exemplară a piperului cu frunza de dafin.

El ne încălzeşte corpul şi ne ajută stomacul să digere fără cusur, iar ea ni-l face seducător.

Atenţie, piperul se foloseşte foarte puţin, pentru că este iritant şi poate deveni toxic.