Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: Alegeri locale 2020. Mesaje electorale Vineri, 18 Septembrie

Cele mai citite

Articole recente

Emisiuni

Autor

George Popescu

20 Iulie 2020
Vizualizari: 862
Comentează add

Invitată: d-na dr. Mihaela Toader, cercetătoare a IICCMER

Personalități ale exilului românesc în Portugalia Personalități ale exilului românesc în Portugalia - Conține audio

george-popescu

Vila „Mar y Sol” în care a locuit fostul rege Carol al II-lea cu Elena Lupescu-Wolff. Credit: adevarul.ro 

Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Nicolae Titulescu, Mircea Eliade, Scarlat Lambrino, Niculae Herescu, Victor Buescu au fost românii care s-au aflat în perioade diferite în Portugalia şi care şi-au reprezentat cu cinste ţara lor.


 

Pentru ediţia de faţă am ales să-i prezentăm cu ajutorul invitatei noastre pe trei dintre ei, cel puţin doi fiind mai puţin cunoscuţi publicului larg.


 

Nicolae Herescu. S-a născut la Turnu Severin la 6 decembrie 1903 şi a decedat la 19 august 1961.

 

Părinții săi erau locotenent-colonelul Ion Herescu (ulterior general) și soția sa Caterina (n. Viișoreanu). Mama sa provenea dintr-o familie de boieri olteni, iar el a fost numit după unchiul său matern, judecător.

 

A urmat liceul la Craiova, urmat de secțiunea de limbi clasice a facultății de literatură și filozofie la Universitatea București. Apoi cursuri de specialitate la Paris din 1927 până în 1929 și a obținut un doctorat în litere.

 

A predat limba și literatura latină la București, ca asistent didactic (1929), profesor asociat (1932) și profesor integral (1935-1945) 

 

A fost director al Institutului de Studii Latine din București.

 

Ca afiliere politică a ţinut de Partidului Poporului condus de Alexandru Averescu.

 

În anul 1939 s-a alăturat Frontului Renaşterii Naţionale, partidul înfiinţat de rege, în timpul dictaturii regale, transformat în vara anului următor în partidul Naţiunii.

 

Tot în anul în 1939, la moartea lui Nicolae M. Condiescu, a fost ales președinte al Societății Scriitorilor din România și va servi până în 1944.

 

A fost membru al Academiei de Științe Morale și Politice, precum și al Société Parisienne des Études Latines.

 

A condus publicația Favonius din Craiova din 1926 până în 1928, precum și Revista clasică Orpheus din București.

 

Împreună cu Ion Pillat și Vasile Voiculescu, a editat numărul unic al revistei de poezie Pleiada în 1934.

 

Opera sa, în special traducerile din autori clasici și eseuri despre ei, a apărut în Adevărul literar și artistic, Cele trei Crișuri , Cuget clar, Familia, Flamura, Gândirea, Galeria artei, Năzuința, Orpheus, Ramuri, Revista Fundaţiilor Regale și Universul literar, precum și în reviste de specialitate străine (Acta Philologica, Orphaeus, Revue de filologie, Revue des études latines).

 

Trebuie să mai amintim că Herescu a fost unul dintre profesorii selectaţi pentru a preda limbi clasice în cadrul Clasei Palatine sau grupului de elevi eminenţi, colegi ai viitorului rege Mihai I.

 

Din anul 1944 s–a aflat în exil, în Portugalia, apoi în Franța, unde a fost animatorul mișcării literare din exilul românesc și a funcționat ca profesor universitar de latină, primind recunoașterea unor latiniști de valoare internațională.

 

În iulie 1944, cu o lună înainte de începerea ocupației sovietice a României, Herescu, împreună cu soția și fiica sa, au luat un avion de pe aeroportul Băneasa.

 

     

Prima sa oprire, în Germania a fost pe aeroportul bombardat din Stuttgart, unde toate bagajele, inclusiv manuscrise și bani, au luat foc.

 

     

Apoi Herescu a ajuns la Lisabona, unde a fost găzduit de Mircea Eliade. Imposibil să se susțină, intenționa să se întoarcă acasă în următoarele luni.

  

Herescu a cerut în mod repetat autorităților universitare și Ministerului Educației să-și prelungească concediul, să-i fie transferat salariul sau să i se dea o îndatorire oficială.

 

     

Cu toate acestea, numele său a apărut pe prima listă a celor excluși din universitate în ianuarie 1945, iar scrisoarea sa din august, când a demontat punct cu punct acuzaţiile de colaborare cu germanii, a fost ignorată.

 

Între timp, fusese expulzat din Societatea Scriitorilor.

 

A predat la Universitatea din Lisabona din 1947 până în 1948, dar contractul său nu a fost reînnoit.

 

Ulterior s-a mutat la Paris, lucrând la Radio France, secţia română.

 

A continuat să publice în domeniul său, dar nu a putut să deţină o cadedră universitară. relanseze o carieră universitară.

 

În România, lucrările sale au fost trecute la index pentru atitudinea sa ostilă şi abia după 1990 i-au fost editate câteva volume.

 

În 1961, sub numele de împrumut Charles Séverin (o referire la locul său de naștere), a publicat „L’agonie sans mort”, un roman în limba franceză în care transmitea personajelor sale din propria experienţă de exilat.

 

În acelaşi an, Herescu a murit pe neașteptate la Zürich, la 54 de ani.

 

Victor Buescu s-a născut la 9 noiembrie 1911 la Coțofenii din Față, judeţul Dolj şi a decedat la 5 iunie 1971 la Lisabona, Portugalia.

 

A fost un filolog clasicist, traducător și poet român. S-a stabilit din anul 1943 în Portugalia, unde a fost numit lector de limba română la Universitatea din Lisabona, continuând să predea acolo până la sfârșitul vieții.

 

S-a născut într-un sat oltenesc în familia agricultorului Gheorghe Buescu și a soției sale, Elena, născută Constantinescu.

 

A urmat școala primară la Coțofenii din Față (1918-1922), liceul „Carol I” din Craiova (1922-1929), obținând cea mai mare medie din România la examenul de bacalaureat, apoi a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie, secția limbi clasice, a Universității din București (1929-1933), absolvind magna cum laude.

 

A participat ca voluntar la săpăturile arheologice de la Histria.

Și-a continuat studiile la École Pratique des Hautes Études din Paris între anii 1933 și 1936, fiind student al lui Alfred Ernout și Jules Marouzeau, apoi predând ca lector de limba română la Universitatea Sorbona până în 1938.

 

Reîntors în România, a fost numit asistent (1938-1939; 1940-1943) la Catedra de limba greacă, apoi la cea de limba latină (condusă de prof. Niculae I. Herescu) ale Universității din București și și-a susținut în 1939 teza de doctorat cu titlul Les „Aratéa” de Cicéron, la care începuse să lucreze încă în Franța. 

 

Și-a satisfăcut stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești în 1940. Teza sa de doctorat, redactată în limba franceză, a fost publicată în 1941 și este considerată una dintre cele mai importante opere de filologie clasică din secolul al XX-lea. 

 

În anul următor a publicat colecția de studii clasice Problèmes de critique et d’histoire textuelle. Ambele lucrări au fost reeditate la Hildesheim în 1966 și, respectiv, 1973.

 

Victor Buescu a fost numit în anul 1943 în funcția de lector de limba română la Facultatea de Litere a Universității din Lisabona, la recomandarea profesorului Herescu și a predat în cadru organizat până în 1946, când lectoratul este desființat, după care a continuat să țină cursuri libere pentru cei interesați până la sfârșitul vieții.

 

Universitatea i-a recunoscut meritele mai târziu, numindu-l asistent la sfârșitul anului 1961 și apoi, cu puțin timp înainte de moarte, profesor auxiliar de limba și cultura română la Facultatea de Litere.

 

A participat la mai multe congrese internaționale (Congresul de Toponimie și Antroponimie, Bruxelles, 1949; Congresul Ovidianum, Sulmona, 1959; Colocviul Eminescu, Veneția, 1964; Congresul de Studii Mediteraneene, Malta, 1969)

 

Victor Buescu a debutat cu articole rebusistice în 1929, publicând primele sale studii de specialitate în anul 1934 în Revista clasică (1934). 

 

A mai colaborat cu note și recenzii din literatura latină și portugheză în revistele Viața Românească, Ion Maiorescu, Ausonia, Buletinul Institutului de Studii Latine (la care a îndeplinit funcția de prim-redactor), Vremea, Revista Fundațiilor Regale, Dacia rediviva etc.

 

A publicat studii de filologie clasică și română în reviste de specialitate din București, din Portugalia, din Franța, din Italia și din Spania: 

Revista clasică (București), Revue des Études Latines (Paris),

Revista da Faculdade de Letras (Lisabona), Euphrosyne (Lisabona)

 

Studiile publicate, volumele Hespéria. Antologia de cultura greco-latina (1964) și Introdução à cultura clássica (1970) și comunicările susținute la congresele internaționale i-au creat o reputație de specialist.

 

A lucrat la elaborarea unui Dicionário de romeno-portuguęs (circa 30.000 de cuvinte), care a fost finalizat postum și publicat de soția sa, Maria Leonor Carvalhão Buescu, în colaborare cu Mihaela Mancaș și Mihai Zamfir (1977).

 

A desfășurat o activitate bogată de traducător al literaturii române în limba portugheză, publicând volumele Contos romenos (1943) și Novos contos romenos (1946) și traducând, singur sau în colaborare cu diverși scriitori lusitani, opere literare românești de referință precum poeziile lui Mihai Eminescu, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Viața la țară de Duiliu Zamfirescu, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, precum și scrieri ale lui Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Ioan Al. Brătescu-Voinești, Gib I. Mihăescu, Ionel Teodoreanu ș.a.

 

Cea mai mare parte a traducerilor din literatura română a apărut în cadrul Colecției Lectoratului Român de la Facultatea de Litere din Lisabona.

 

Din opera sa am selectat câteva titluri:

Cicéron, Les Aratéa, texte établi, traduit et commenté par Victor Buescu, București-Paris, 1941 (ed. a II-a prefațată de Alfred Ernout, Hildesheim, 1966)

 

Problèmes de critique et d’histoire textuelle, prefață de Niculae I. Herescu, București-Paris, 1942 (ed. a II-a, anastatică, ediție prefațată de Alexandru Ciorănescu, Hildesheim - New York, 1973)

 

Atol, versuri, Lisabona, 1953; ediția a II-a, postfață de Vasile Turculescu, București, 1999

 

Hespéria. Antologia de cultura greco-latina, antologie, pref. și note de Victor Buescu, Lisabona, 1964

 

Introdução à cultura clássica, Lisabona, 1970

 

Un mito romano en la literatura portuguesa, Salamanca, 1971

 

Dicionário de romeno-portuguęs, coordenado por Victor Buescu, Porto, 1977;

 

A treia personalitate prezentă în rândul exilului românesc din Portugalia este regele Carol al II-lea.

 

Rege al României între 1930 și 1940, Carol al II-lea a instaurat dictatura regală personală în 1938, desființând partidele politice, și a fost nevoit să abdice în 1940, după ce, prin ultimatumuri succesive, România Mare s-a destrămat, Basarabia fiind cedată URSS, Transilvania de Nord, Ungariei, iar Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud, Bulgariei.

 

Desigur istoria i-a confirmat rolul său de susţinător al dezvoltării culturale a țării.

 

Sub aspectul biografiei sale cele mai multe clișee, bârfe și controverse care au suscitat interesul pentru viaţa sa de către publicul de ieri şi de azi sunt legate de convieţuirea cu Elena Lupescu-Wolff.

 

Regele Carol al II-lea a plecat în exil, la 6 septembrie 1940. A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi Portugalia. Regele Mihai şi Regina Ana nu l-au întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu şi-a întâlnit vreodată bunicul patern.

 

Plecarea din România a fost una cu peripeţii, în gara Timişoara, trenul regal a avut de înfruntat atacul cu arme automate ale unui grup de 300 de legionari care voiau să răzbune moartea Căpitanului şi a celorlalţi camarazi din timpul prigoanei.

 

După tranzitarea Iugoslaviei şi a Italiei, trenul regal a ajuns în Elveţia, însă aici, fostului rege i s-a refuzat şederea, aşa că a fost nevoit să plece în Spania.

 

Nici de această dată, fostul suveran şi suita n-au avut noroc, fiind nevoiţi să şadă două săptămâni cu aceleaşi haine în speranţa că vor primi o viză de tranzit către Portugalia.

 

Au ajuns în Portugalia cu ajutorul unor contrabandişti tocmiţi de Ernest Urdăreanu, fost ministru al Curţii şi secretar particular al regelui.

 

Din Portugalia, regelea a vizitat Statele Unite, însă nu a putut rămâne prea mult, după care a ajuns în Mexic şi Brazilia, în 1947, unde a reuşit să perfecteze căsătoria cu Elena Lupescu.

 

Un an mai târziu s-au întors în Portugalia, primind pe fondul începerii Războiului Rece, dreptul de şedere, însă cu câteva condiţii:

să nu aibă nici un fel de activitate politică şi să dovedească mijloace suficiente de trai pentru sine şi anturajul său.

 

 

AUDIO: emisiunea „Istorica”, ediţia din 20 iulie 2020

 

 

Regia de montaj: Alina Iaurum şi Monalisa Leonte

 

Regia de emisie: Claudia Buzică şi Dana Burcea

 

Emisiunea "Istorica"  se difuzează şi în reluare pe frecvenţele postului de Radio România Actualităţi, marţi dimineaţa, între orele 02.30 – 03.00. 

 

Ne puteţi scrie la : istorica@radioromania.ro şi ne puteţi asculta în direct şi în reluare de la: www.romania-actualitati.ro 


Fişierul audio poate fi descărcat cu titlu personal şi gratuit din secțiunea PODCAST de pe pagina noastră de Internet 

 

Fişierele din această secţiune pot fi consultate timp de maximum zece săptămâni de la data publicării.  


Etichete exilemigraţiepoliticăculturăNicolae HerescuVictor BuesculatinişticlasiciştiSorbonnaParisLisabonaEstorilPortugalialibertăţiscriitorprofesor universitarlectorat de limba românăcunoaşterepromovareRomâniaregim comunistSecuritateBucureştiMircea Eliadedicţionartraducerioperă literară

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live