Pe palierul celebrităţilor, la uşa lui Rebreanu

“Casa memorială Liviu Rebreanu şi Fanny Rebreanu” se află peste drum de sediul Preşedinţiei, pe acelaşi palier cu apartamentul Minuleştilor.

Domnul şi Domna Rebreanu

Dacă în casa celebrului vecin simţi imediat atmosfera boemă, odată ce păşeşti în apartamentul transilvăneanului neaoş, te întâmpină spiritul sobru şi cast. “Aparent par două apartamente în oglindă însă nu e chiar aşa. Casa cumpărată cu banii lui Rebrenu pentru fiica sa adoptivă, Puia, are mai puţin cu o cameră decât cea alăturată”, ne spune ghidul nostru în saloanele familiei Rebreanu, muzeograful Corneliu Lupeş, care îngrijeşte colecţiile.

Un şir lung de coincidenţe leagă celebrele apartamente. Rebreanu a cumpărat locuinţa în acelaşi an cu Minulescu, prin împrumut de laCasa Corpului Didactic, iar donaţia fiicei lui Rebreanu are loc în aceleaşi condiţii cu cea a vecinei sale, Mioara Minulescu. “Deşi existau scurte şi intermitente rivalităţi între fiicele celebrilor locatari , în faţa lumii păstrau relaţii cordiale”, completează Corneliu Lupeş. Similitudinile continuă: stăpânii caselor –muzeu spun adio celor dragi în acelaşi an, 1944. Puia va dona statului român apartamentul ce găzduieşte azi muzeul bucureştean, patronat de Muzeul Literaturii Române. Dorinţa moştenitoarei a fost ca spaţiul, inaugurat în anul 1995, să amintească vizitatorilor de părinţii săi.

Rebreanu : "un altfel de tată şi soţ"

“Înalt şi chipeş, zâmbind cu şirurile sclipitoare ale dinţilor, potrivindu-şi cu gest stereotip suviţa de zăpadă timpurie ce-i brăzda fruntea”, Rebreanu a fost un model de familist convins. Cu toate că, Puia era fiica sa aşa cum era şi a mea”, spune Corneliu Lupeş. Există mărturii care spun că fiind directorul Teatrului Naţional primea o serie de avansuri “ belete de amor”de la actriţe. Le-a respins însă rămânând la vorba sa: “Dacă Fanny e bine, totul e bine". Familia sa din Ardeal nu îi va ierta niciodată faptul că s-a căsătorit cu Fanny care avea deja un copil. Înstrăinarea de familia sa a apăsat multă vreme pe umerii romancierului. Mărturiile sale o confirmă: " Câteodată mă simt aşa de singur pe lume, încât mă cuprinde o durere aproape fizică. Cu rudele mele de sânge nu am deloc relaţii, nici cu mama, nici cu fraţii. Motivul e acelaşi: interesul material(...). Ce să mai spun de fratele meu mic care îmi scrie o misivă de şantaj direct - dacă nu îi trimit banii mă va înjura în publicitate".

Holul de la intrare e tapetat cu grafică: cărbune, creion, peniţă iar în camera de zi se găsesc picturi ale mamei şi fiicei, lucrări purtând semnătura lui Camil Ressu. Tot lui Ressu i se datorează şi portretul, în mărime naturală, al unei tinere doamne. Este Puia, la vârsta de 21 de ani, “lumina ochilor, toiagul batrâneţilor, bucuria vieţii...” lui Rebreanu.

“Vedeta” pieselor de mobilier este o garnitură Biedermayer, aflată în living, un dar de nuntă oferit soţilor Rebreanu de către mitropolitul Nifon, care, pe linie maternă, se înrudea cu Fanny. Vitrina adună cadouri aduse din străinătate de scriitor, pentru Fanny şi Puia: păpuşi, evantaie, mărgele, brăţări, bibelouri preţioase, gadget-uri.

“Dumnezeu să-ţi ajute să ajungi cât Coşbuc de mare!”

Un dar de nuntă dăruit de astă dată de soţii Rebreanu, fiicei şi ginerelui lor, Radu Vasilescu, este garnitura de sufragerie Secheli-Retti. Motivele sculpturale ale bufetului se regăsesc pe picioarele mesei rabatabile, pe scaune, pe lampadarul din tavan şi chiar pe pendula înaltă de doi metri.

Gongul parcă împarte în două timpul scriitorului: un timp care a pus capăt vieţii scritorului, în ziua de 1 septembrie 1944, la Valea Mare unde se află prima şi cea mai îndrăgită locuinţă a scriitorului; un alt timp care începe cu singura urare pe care tatăl său i-a făcut-o:“Dumnezeu să-ţi ajute să ajungi cât Coşbuc de mare!” şi pe care, demonstrează posteritatea, scriitorul a îndeplinit-o, devenind creatorul romanului românesc modern. Peretele opus e îmbrăcat de o colecţie impresionantă majoritatea icoane pe sticlă, toate icoane ardeleneşti.

"Literatura e boală grea, dacă te-ai molipsit, nu te mai vindeci!"

Dacă vestibulul şi sufrageria sunt particularizate tematic biroul scriitorului e camera cea mai eterogenă. Aici tablourile alternează cu icoane şi obiecte decorative.

În biroul scriitorului se află lucrări realizate de artişti prestigioşi ai vremii :Jean Alexandru Steriadi, Miliţa Pătraşcu, Ion Jalea, Francisc Şirato. Cel care frumos spunea “Literatura e boală grea de care, când te-ai molipsit, nu te mai vindeci”nu şi-a scris marile lui opere la acest birou, el se retrăgea să scrie, departe de vuietul oraşului.Scria noaptea, la lumina unei lămpi de gaz, până în zori, răsucindu-şi ţigările şi preparându-şi cafelele”, ne spune Corneliu Lupeş. Rebreanu, cel din Bucureşti nu poate fi receptat complet decât în corelaţie cu Târlişua, Prislop, Maieru, Valea Mare unde se află case-memoriale ce îl reprezintă pe scriitor.

În casa – muzeu pereţii sunt îmbrăcaţi de pânze ce poartă semnăturile lui Jean Steriadi, într-un tablou datat 1918. Penelul lui Löwendhal îl imortalizează pe Rebreanu care avea părul alb “ca de oaie”, când împlinise abia 30 de ani. Steriadi mai semnează un ulei cu dedicaţie. Traian Cornescu, un apreciat scenograf al Teatrului Naţional, realizează ultimul portret al scriitorului în viaţă. Deosebit de impresionant este tabloul, în marime naturală, pictat de Camil Ressu după decesul scriitorului, avand drept model o fotografie. Rebreanu este înfăţişat în uniforma de academician brodată cu fireturi aurii.

Pe peretele alăturat se află pendula de perete, cea pe care Rebreanu o purta în braţe la fiecare mutare. Se muta des, locuinţa sa din Bucureşti fiind în vecinătatea Facultăţii de Drept.

Colecţia Pillat

Muzeul găzduieşte şi colecţia Pillat, donată de scriitoarea Monica Pillat. Exponatele ne oferă fragmente din ambianţa boemă a familiei. Diferite ca şi provenienţă , epoci şi stil, obiectele sunt o mărturie a interioarelor familiei compusă din trei generaţii de cărturari: scaunul şi biroul poetului Ion Pillat, şevaletul Mariei Pillat pe care e cochet aşezată acuarela "Lalele", un cadou oferit de pictoriţă lui Liviu Rebreanu.

Sub razele lămpii cu suport din fier forjat au scris şi au citit de-a lungul anilor personalităţi din familia Pillat.

Pe peretele din stânga uşii, pe un scrin aparţinând Muzeului Liviu Rebreanu - Fanny Rebreanu, sunt aşezate obiecte de toaletă din argint, cu monograma SC, apartinând Sabinei Bratianu (casătorită Cantacuzino), fiica lui I. C. Bratianu.

"Dacă în scrisul meu e vreo calitatea, e aceea a vieţii trăite!"

Chiar dacă Rebreanu nu a locuit aici şi a fost mai degrabă musafir în casa copiilor, exponatele recompun memoria lui Rebreanu - omul şi romancierul ce spunea: “Scriitorul român are experienţa din cafenea sau din cărţi. Trăieşte la suprafaţă. Eu am trăit viaţa din plin. Dacă în scrisul meu e vreo calitate, e aceea a vieţii trăite”.

Se spune adesea că muzeul Minuleştilor e mai frumos decât al lui Rebreanu dar e o greşeală să comparăm patrimoniul caselor memoriale. Muzeele memoriale din Cotroceni reprezintă două personalităţi distincte: pe cea a unui colecţionar boem şi, respectiv, pe cea a spiritului sobru al autorului romanului "Adam şi Eva", declarată "cartea cea mai dragă".

Un argument în plus, ne oferă Claudiu Lupeş: ” În accepţia mea nu există muzeu urât sau frumos ci muzeu adevărat sau fals. Într-un muzeu memorial nu toate întrebările îl privesc pe autor şi opera sa, ci cadrul familiar şi familial. Deşi Rebreanu nu a locuit aici, atmosfera şi exponatele îl definesc post-mortem".

Oaspeţii sunt aici cu un pas mai aproape de universul scriitorului plin de parfumul trecutului şi la fel de încrezător în aşteptarea viitorului. Invitaţia e valabilă de marţi până duminică, între orele 10:00-18:00.