Patronul "românesc"

Nu cred în ruptul capului că patronii de la mare sunt mai săraci cu duhul decât cei din restul ţării. Sigur că serviciile hoteliere, cârciumăreşti sau de entertainment, s-au îmbunătăţit constant, dar deţin în continuare procentul majoritar de vină pentru ceea ce putem cred numi deja „repulsia” turiştilor de orice naţionalitate faţă de litoralul românesc!

Problema cu circumvoluţiunile patronilor nu este însă una specifică ţărmului Mării Negre; în general patronul român (deşi i-aş zice mai degrabă „românesc”) are o singură idee fixă: profitul imediat şi fără dureri de cap. De ce adică, dacă unora le merge fără să ridice un deget (e drept, la minima rezistenţă), s-ar deranja cineva întru satisfacerea clienţilor?! De ce să se chinuie vreun patron ca să plece consumatorul încântat, când poate, cu acelaşi profit, să-l petreacă doar indiferent?! Ce face, nu se mai întoarce? Nu-i nimic, găsesc eu alţi proşti să-mi bage bani în buzunar – nu s-o termina acuma lumea după fiecare client nemulţumit! Ideea cu serviciile de calitate şi recomandările transmise din gură-n gură nu e rea, dar deocamdată nu e de actualitate. Reţeta e deci simplă – nu mai vine la mine, se duce la altul; din fericire peste tot e cam la fel, aşa că circuitul clienţilor în natură funcţionează pe bază de... reciprocitate!

În concluzie, patronul „românesc” n-are a se teme de concurenţă. Singura lui preocupare este să aprovizioneze constant coşmelia şi să golească seară de seară casieria! Iar dacă economia şi turismul şchioapătă... e de la vreme, de la criză, oricum... de la ei!!! Investiţiile noastre să mai aştepte; sloganul cu care patronul „românesc” va îmblânzi până la urmă se pare clientul îndărătnic, valabil şi la mare şi la munte şi la ţară şi la oraş, a fost, este şi va fi: „De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult!”