Patagonia - El Calafate

Cand eram mică şi mă împotriveam micilor drumuri casnice, bunica mea avea o vorbă: “hai, că doar nu te-am trimis în Patagonia!”.

De-atunci, pentru mine, Patagonia a rămas ceva de neconceput: un loc în care e imposibil de ajuns sau imposibil de întors!

Ei bine, iată că nu este aşa! Pentru că am ajuns, pentru că mă întorc! Şi pentru că este un loc pur şi simplu fascinant!

Atât cât am reuşit să văd eu în două zile petrecute în El Calafate - cea mai friguroasă zonă din Argentina.

Aici nu există timp probabil. Ca şi în Ushuaia, acum este soare, acum plouă. În oraş pot fi 15 grade Celsius şi soare, iar la doar câţiva kilometri, în zona de munte, poate ninge în toiul verii.

Un oraş situat geografic aproximativ similar cu zona de nord a României - dar în cealaltă emisferă -, are o climă complet diferită.

Stepa stăpâneşte ţinutul, datorită curenţilor şi vântului uscat ce bate întotdeauna dinspre munte.

Spaţii întinse, aride, munţii stâncoşi, tufele ce dau numele oraşului - Calafate - din ale căror fructe care se fac dulceţuri şi lichioruri, porţile şi gardurile din lemn, casele cu geamuri imense şi acoperişuri colorate, vitrinele încărcate cu suveniruri, vacile împrăştiate pe terenul sterp, lacul Argentina, incredibil de verde - lac glaciar, rezerva cu cea mai pură apa din gheţari m-au fermecat.

Iniţial, El Calafate s-a ridicat în jurul fermelor cu multe oi şi vaci ale imigranţilor veniţi din Italia, Spania, Iugoslavia sau Germania. Una dintre primele ferme, în jurul căreia a început să prindă viaţă oraşul, este ferma lui Manuel.

Vechea fermă are acum acoperişul alb, dar era verde. Manuel ne-a povestit că fiecare casă avea o altă culoare, pentru că poşta se arunca din avion.

Aşa că acoperişurile erau un soi de cod postal, fiecare familie avea culoarea ei, aşa că poştaşul putea să arunce de la înălţime corespondenţa pentru fiecare.

În urmă cu douăzeci de ani, în El Calafate nu locuiau mai mult de două mii de oameni.

Acum sunt şaptesprezece mii! Şi de la ferme au ajuns la turism.

În căţiva ani, în mijlocul stepei s-au ridicat copaci, hoteluri, drumuri, transport, trasee turistice, loc pentru poze, pentru cafea, pentru odihnă, magazine şi preţuri speciale pentru turişti.

Chiar dacă cu greu găseşti pe cineva care să vorbească altceva decât spaniolă, mii de turişti se înghesuie să meargă cu catamaranul la gheţari, să cumpere un produs de artizanat indian hand-made, să poarte un pulover din lână mai puţin toarsă, să ducă acasă un borcănel mic-mic-mic cu marmeladă Calafate, să probeze o pereche de pantofi mai ceva ca la Milano.

Nu ştiu cum arată El Calafate iarna, o iarnă ce sigur durează mai mult de şase luni- dar acum, la sfârşit de vară, este un oraş în care localnicii sunt doar în spatele tejghelei.

Pe stradă, sute de turişti. Cum a reu,it un oras care în urmă cu douăzeci de ani era de fapt o mare fermă exportatoare de carne şi lână să dezvolte un astfel de turism?

Eu i-am întrebat şi răspunsul a fost foarte simplu: au facut-o pur şi simplu. Noi? Cum de nu am reuşit?

Din Patagonia: Simona Şerbănescu.

Audio: Ascultaţi aici materialul integral în format audio.