PĂMÂNTUL CARE SE SCUFUNDĂ

Povestea sării la Slănic, în judeţul Prahova, începe la jumătatea secolului XVII, în anul 1685, când Mihai Cantacuzino cumpără o parte din mo şie şi începe exploatarea. În acea perioadă doar ocna şii erau folosiţi la exploatare şi toate operaţiunile erau făcute manual. Toate aceste detalii sunt reprezentate în vitrinele Muzeului Sării, singurul de acest prifil şi dimensiune din ţară.



Amenajat în “Casa Cămără şanului”, cel mai important personaj al comunităţii din acea epocă deoarece ţinea evidenţa “contabilă“ a exploătarii, muzeul oferă vizitatorilor o primă impresie asupra locului şi asupra realităţii că fără sare Slănicul nu ar fi existat ca ora ş, prezent atât pe harta economică dar şi pe cea turistică a ţării.



Salina Slănic este “o afacere bună”, cum o define şte directorul societăţii, inginerul Constantin Bordeanu, dar din nefericire, utilajele folosite sunt perimate tehnic. Sunt peste 300 de angajaţi care lucrează la mina prahoveană, dar ultima angajare s-a facut în urmă cu 14 ani. La două sute de metri sub pământ, oamenii vorbesc despre mină, sare, riscuri, greutăţi şi salarii mici cu o resmnare aproape incredibilă. Singura preocupare pare a fi număratul zilelor, lunilor până la pensie: “cum să fie în mină?! E greu!” şi atât.



Oamenii vorbesc puţin iar noţiunea de teamă aproape că îi surprinde când e adusă în discuţie. Mulţi dintre ei lucreaza de peste 20 de ani în subteran şi sunt la a doua, a treia generaţie de mineri din familie.



La suprafaţă, 20 de case sunt costruite chiar deasupra galeriilor minelor vechi. Construcţiile datează din anii 60-70. După 1990 nu s-au mai dat autorizaţii de construcţie în zona minei. Localnicilor le e străin gândul că, vreodată, terenul s-ar putea surpa.

Au văzut la televizor că în alte localităţi din ţară s-au întâmplat astfel de lucruri, dar la Slănic Prahova nu sunt alunecări de teren, casele sunt la locul lor de zeci de ani, iar bătrânii spun doar că “aici m-am născut, aici vreau să mor”.

Nu teama, ci împăcarea cu viaţa şi cu sarea este starea de spirit a comunităţii. Expicaţia, spusă parcă şoptit de una dintre interlocutoare, este că oamenii care au muncit zeci de ani în mină nu au cum să se teamă să trăiască, afară la lumină, deasupra minei.



Directorul salinei are, totu şi, un proiect aprobat şi parţial finanţat de refacere a zonei, de conservare a minelor vechi, de protejare a mediului şi în ultimă instanţă, de evacuare a celor 20 de case vechi. Proiectul există dar nimeni nu a acţionat pentru simplul fapt că nimeni nu crede că există vreun risc.



Salina Slănic Prahova rămâne doar o zonă a profitabilităţii, a exploatării şi comercializării sării alimentare şi industriale, la care camioanele stau la coadă, zile intregi, în sezonul rece, pentru a încărca sarea folosită în amestecul antiderapant folosit pe drumuri.

Ascultați documentarul realizat de Simona Uță la Slănic - Prahova. Pentru fotografii şi jurnalul de reporterintraţi pe blogul proiectului Reporter Special.