Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: CA PE ROATE Sâmbătă, 29 Februarie

Cele mai citite

Articole recente

Ştiri

Autor

Ionuţ Iamandi

20 Decembrie 2019
Vizualizari: 2306
Comentează add

Sub auspiciile Academiei Române, prin editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, au apărut şase volume ale publicisticii lui Mihail Sebastian.

Mihail Sebastian, un poet ascuns

ionut-iamandi

Volumele V şi VI ale "Operelor" lui Mihail Sebastian (coperta), publicate sub auspiciile Academiei Române la editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Foto: Ionuţ Iamandi

De obicei nu fac mare caz de suportul pe care se află cartea. Aici e ca la oameni: nu contează cum arată şi nu contează nici măcar cum a arătat altădată. Contează ce spune. Iar dacă e vorba de carte, nu are importanţă că e un volum broşat, un .pdf sau un .mobi care schimbă noţiunea de foaie şi repaginează totul. Important e conţinutul, structura şi coerenţa ideii îmbrăcate sub forma unei "cărţi".

Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu recunosc frumuseţea clasică a unei cărţi fizice. Cum e legată, cum e proporţionată, ce fel de hârtie are, cum e cerneala (inclusiv cum miroase), ce fonturi foloseşte, cum sunt plasate notele, cum sunt reproduse fotografiile. Toate acestea fac parte din experienţa estetică a cărţii de bibliotecă, devenită mai recent un fel de artefact de colecţionar de modă veche. Iar un astfel de exemplar, care conţine şi “conţinut” - pentru că există şi cărţi frumoase, dar goale - e parcă echivalentul plin şi armonios al unei sculpturi de Praxiteles.

Astfel de cărţi există şi pe piaţa din România. Ca foaie şi prezentare, nu sunt concurate decât de bibliile mici şi elegante cărora li se rezervă cel mai bun tratament tipografic. Într-un fel, şi ele, cărţile la care mă refer, sunt nişte mici biblii. Sunt bibliile literaturii române şi universale, cel mai bun conţinut îmbrăcat în cea mai bună formă, publicate sub auspiciile Academiei Române prin editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Periplul lor editorial a început cu puţin înainte de anul de preparative 2000, şi de atunci a însemnat aproximativ câte un astfel de “Praxiteles” pe lună. În timp, în această colecţie a “Operelor fundamentale”, a cărţilor de formă şi fond de calitate maximă, au ajuns (aproape) toţi autorii noştri mari, printre care Arghezi, Bacovia, Blaga, Cantemir, Caragiale, Cioran, Creangă, Eminescu, Hasdeu, Istrati, Macedonski, Preda, Rebreanu, Slavici, Sorescu, Stănescu, Stere sau cronicarii moldoveni şi munteni, dar şi unii gânditori şi scriitori universali, precum Kant, Proust sau Shakespeare. Un demers care s-a vrut - după cum a spus-o iniţiatorul ei, academicianul Eugen Simion - o replică după colecţia franceză “de mare prestigiu şi de delicată frumuseţe Pléiade”.

Ca să nu vorbesc în abstract, iată un mic studiu de caz, axat pe scrierile lui Mihail Sebastian. Publicistica lui se întinde pe şase astfel de volume, ceea ce dă seamă de ponderea ei mare în creaţia scriitorului şi dramaturgului din Brăila. Romanele şi teatrul său ocupă doar două volume, iar dacă i-am mai pune şi Jurnalul ca fiind de aceeaşi mărime, ar însemna că din cele zece cărţi ale Operelor sale complete, mai mult de jumătate reprezintă cronică literară sau politică.

Partea de publicistică în colecţia “Opere fundamentale” e structurată pe ani. Primul volum de publicistică (în fapt, al treilea din ciclul complet Sebastian) acoperă anii 1926 - 1930; al doilea, anii 1931 - 1932; al treilea 1933 - 1934; al patrulea 1935; al cincilea şi al şaselea, anii 1936 - 1945. Cu mici sincope, respectiv perioadele în care autorul trecea de la un angajament la altul - de pildă, în 1934, când autorităţile au interzis revista Cuvântul la care acesta activa din 1927 - publicistica lui Sebastian acoperă aproape toate evenimentele importante din deceniul patru, atât în domeniul literar, cât şi în cel politic, intern sau internaţional. La un loc, scrierile (aproape) de zi cu zi ale lui Sebastian asamblează o cale de acces veridică la atmosfera epocii.

Interesante sunt şi mutaţiile accentelor. Sunt perioade în care fluxul articolelor e dominat de critica literară, altele de cronica de politică externă, iar altele de evenimentele politice interne. Presărate printre ele sunt mici articole de observaţie şi de atitudine care surprind prin acuitatea formulărilor. Judecând după încadrările consacrate, despre Mihail Sebastian se spune - şi tematica volumelor operei sale complete o atestă - că e un dramaturg, un romancier şi un publicist. De fapt, Sebastian este un poet ascuns în toate cele trei specii, chiar şi în cea care tratează prozaicul politic cotidian. Filtrul său poetic răsfiră realitatea, o reordonează, dar potrivit unei pretenţii estetice - ceea ce e de fapt marcă poetică, nicidecum jurnalistică sau chiar epică.

De exemplu. La un moment dat, se simte ultragiat de iniţiativa primăriei de a ilumina în culori jocul de ape al fântânii arteziene din Cişmigiu. O consideră o stridenţă în armonia naturală a parcului. Şi exclamă: “Domnule Primar! Un parc public este foarte greu să fie frumos. Şi asta se întâmplă foarte rar. Ei bine, Cişmigiul nostru realizează această minune. E o grădină armonioasă, amicală, cu soare mult şi umbră multă, cu flori somptuoase şi copaci filozofi, cu poduri albe şi alei strategice. Este în Cişmigiu o graţie factice de decor cinematografic şi în acelaşi timp o simplicitate ospitalieră de ogradă. Uneori seamănă foarte bine cu o carte poştală - şi în asemănarea asta este oarecare poezie desuetă ce place unor oameni ca noi, obosiţi de estetică abuzivă.” (Pentru apărarea Cişmigiului, în “Opere V”, ed. cit., p. 344) În altă parte, face o pauză voluntară de analiză literară sau politică şi se ocupă din nou de iarna care “s-a dezlănţuit din senin odată cu criza de guvern”. “Iarna este altceva decât un anotimp. Este probabil exerciţiul metafizic al pământului. O dată pe an o fi vrând şi el să cugete la moarte - singurul gând care odihneşte cu adevărat. Şi atunci se face iarnă.” (Meditaţie de iarnă, în “Opere V”, ed. cit., p. 31) Cu astfel de texte, demonstraţia structurii poetice a publicisticii lui Mihail Sebastian pare de prisos.

Rămânând în acest registru, e de menţionat că volumele de la editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă cuprind - cred că fără excepţie - toată publicistica lui Sebastian. Am verificat cu cele şapte conferinţe pe care autorul le-a susţinut în timp la Radiodifuziunea Română şi care acum se află, în manuscris, în Arhiva S. R. R. Toate cele şapte conferinţe sunt incluse în volumele de publicistică apărute sub auspiciile Academiei Române în îngrijirea Mihaelei Constantinescu - Podocea. Zăbovind aşadar la tema iernii şi a poeziei, reproduc mai jos un fragment din conferinţa radiofonică “Poveşti cu Brăila”, pe care am transcris-o, păstrând ortografia vremii, înainte de publicarea ei în volum, unde apare în “Opere V”, ed. cit., p. 17.

Dacă ar fi să vă poftesc la Brăila, cred că ași sta la îndoială asupra alegerii timpului celui mai potrivit pentru cunoașterea ei.

Nici primăvara când Dunărea revărsată alungă malul drept dincolo de linia orizontului și schimbă balta într’o imensă pădure de sălcii cufundate, asemeni unor vârfuri de catarg.

Nici vara, când orașul ia, nu știu de unde, un aer festiv de stațiune balneară, semănând uneori, seara, când cântă muzica în centru, cu orașele mici de provincie din filmele sentimentale nemțești.

Nici toamna, când portul trăește febril câteva săptămâni de belșug mincinos, cu munți de grâu și porumb, cu vapoare multicolore, cu marinari agitați, zarvă ce se vede de sus, dela grădina mare, ireală, ca printr’un ochian.

Nu. V’ași chema mai bucuros într’o zi de Ianuarie, dar nu un Ianuarie neserios ca cel de azi, jucându-se cu soarele în jurul lui 0 grade, ci un Ianuarie zdravăn, cu geruri țepene și zăpezi mari.

V’ași duce într’o asemenea zi să vedeți Dunărea înghețată. Ori de unde ați fi, din București sau din fundul Moldovei, din nordul Bucovinei sau din apusul Ardealului, sunt sigur că apectacolul v’ar surprinde.

Vă așteptați poate să dați peste un fluviu neted ca oglinda, un fel de patinoir plan, ca un Cișmigiu oarecare, mai întins desigur, dar la urma urmelor asemănător.

Surpriza v’ar fi cu atât mai mare. Dunărea înghețată este cel mai tulburător peisagiu cu putință. S’ar spune că fluviul a înțepenit val cu val, după o agonie fără cruțare. Nu se văd decât bolovani de gheață, încremeniți parcă în toiul unei lupte. Ai crede că a trecut pe acolo un cataclism, o mare învălmășeală, un mare cutremur. E o impresie de tumult și în acelaș timp de încleștare. Sălciile de albastru cenușiu din baltă, munții Măcinului, violeți în zare, adâncesc priveliștea, și totul capătă un accent dur, tragic, căruia i te supui, aplecând capul.

Prin ce miracol, Dunărea noastră, calma noastră Dunăre din vară, potolita noastră Dunăre, care în anumite înserări din August, devine albastră ca în valsul lui Iohann Strauss, prin ce miracol această Dunăre vioaie și amabilă, se transformă în Ianuarie într’un tablou crunt - ar fi greu de spus.

Sebastian a colaborat cu radioul în cursul anului 1933 - fragmentul de mai sus fiind de fapt debutul lui la microfon - şi în 1935 şi 1945 (câte o conferinţă). Alte colaborări nu am găsit, nici în Opere, nici în arhiva radioului. Autorul păstra radioului un rol şi un rost filtrate iarăşi de experienţa sa poetică sublimată.

D. Iorga este singurul om din România care are dreptul să vorbească la microfon fără text scris. E o flagrantă călcare de regulament şi, după câte ştiu, această infracţiune numai d-sale i se iartă. Ceilalţi conferenţiari trebuie să se supună unei cenzuri prealabile cam supărătoare, dar legitimă, căci - nu-i aşa? - postul de radio este un fel de gazetă oficială vorbită şi nu e posibil să se deschidă calea undelor oricui are de întreprins o polemică, o luptă prea îndrăzneaţă sau o chestiune prea personală. Un microfon nu are voie să aibă nici geniu, nici temperament, nici gust personal, nici opinii critice. El trebuie să fie mai degrabă tern, limpede şi prob. O bună doză de mediocritate nu-i strică; un dram de pasiune însă i-ar putea fi funest.

Totuşi, microfonul îşi are clipele lui de libertate, de uşoară revoltă, de vorbire spontană şi de sinceritate. Sunt clipele în care vorbeşte d. Iorga. În acea mică odaie din strada General Berthelot, în care nimeni din câţi au cuvântat n-a intrat probabil fără o tresărire de emoţie, de la acea masă, misterios păzită de roata microfonului şi de plăcile luminoase pentru semnale, d. Iorga vorbeşte fără jena îngheţată a conferenţiarului, cuvântând între patru pereţi. (D. Iorga la microfon, în “Opere VI”, ed. cit., pp. 622-3) 

Să admitem că asemenea subiecte “facile” s-ar preta mai uşor la scrutarea lor poetică. Dar şi relatarea unei constatări supărătoare şi repetate, dintr-un registru mai grav - respectiv agresiunea nazistă pe calea undelor - este învelită în percepţie lirică.

Mă lupt în fiecare seară cu şuruburile aparatului meu de radio ca să prind şi să fixez glasul Parisului, dar nimic nu e mai greu şi mai nesigur.

Raporturile franco-germane nu sunt prea cordiale nici în lumea undelor hertziene, se găseşte aproape întotdeauna o voce teutonă care să-mi întrerupă contactul cu Paris P.T.T. sau Paris Eiffel.

M-am apucat să opresc placa luminoasă în dreptul postului căutat şi să aleg din primele huiete câteva cuvinte limpezi, m-am apucat să prind de coarda lui sonoră un arcuş de vioară, şi din dreapta sau din stânga năvăleşte un discurs al d-rului Brick, o cuvântare a d-rului Goebbels, un comunicat al poliţiei din Königsberg...

E un război nevăzut care se dă seară de seară la gura difuzorului meu francofil. Oriunde aş căuta vocea Franţei, mă împiedic de un “Sünder” german. (Jurnal de radiofonist, în “Opere VI”, ed. cit., p. 186)

Din seria cronicilor fac parte şi bilanţurile de sfârşit de an, mai cu seamă cele literare. Cu un astfel de prilej, Sebastian numără câte romane, câte cărţi de poezii, câte cărţi de critică şi câte de eseistică au apărut în anul care se încheia. Erau, cu alte cuvinte, cantităţi numărabile, nu ca în zilele noastre, când nimeni nu mai poate ţine socoteala apariţiilor editoriale. Cu toate acestea, nivelul publicisticii şi al polemicii din deceniul patru al secolului trecut pare mai înalt decât ceea ce putem astăzi vedea. Dovadă, dialogurile şi replicile consistente ale lui Sebastian cu Petru Comarnescu şi Petre Pandrea, sau polemicile adiacente apariţiei romanului De două mii de ani… Sebastian se încumeta şi în dezinvolte analize de politică externă, care - spre deosebire de ceea ce avem în prezent - par temă aproape obligatorie pentru profilul intelectualilor interbelici. Sebastian se achita graţios şi cu umor de această sarcină. De pildă, merge la cinematograf şi vede un film nemţesc “extrem de semnificativ pentru noua mentalitate artistică, umană şi socială din Germania ultimilor ani”. Sebastian spune că filmul “are tendinţă”, “e de idei”, şi anume promovează viaţa simplă, autentică, de la ţară, departe de oraşul corupător şi de civilizaţia “mincinoasă”. O tentativă de a ilustra “spiritualitatea revoluţiei naziste: întoarcerea la pământ!” “Nu vă pot spune până la ce catastrofale forme de prost gust ajunge optimismul acesta social”, în care, spune autorul, “bunurile pământeşti sunt atât de armonic împărţite: banii sus, iar fericirea jos.” Poanta vine chiar din scenariul filmului, în care eroul principal se retrage demn şi dezamăgit de oameni la ţară, printre găini, din creşterea cărora ajunge să trăiască. Dar nu orice fel de găini, ci numai găini albe. De unde concluzia lui Mihail Sebastian: “(...) vocile acestei Germanii de adânci rezerve spirituale sunt deocamdată reprimate, pentru a face loc unei spiritualităţi care nu ezită să-şi recunoască simbolul în nişte găini albe.” (Un film cu găini albe, în “Opere VI”, ed. cit., p. 578 ş.u.)

La fel şi cu premoniţia înţelegerii sovieto-naziste din 1939. Suntem în 1933 şi Sebastian vede în presă o fotografie în care apar împreună ministrul de externe al URSS şi şeful diplomaţiei germane, Maxim Litvinov, respectiv Konstantin von Neurath. În frac, fiecare cu o cupă de şampanie în mână, ambii par “în perfectă amiciţie”. Numai că unul e emisarul Berlinului, unde “muncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şi fără forme”, iar celălalt e reprezentantul Moscovei, unde “aceeaşi operaţie se petrece invers, pentru indivizii bănuiţi de burghezie”. “Pariez că acest document fotografic nu va apărea nici în Pravda, nici în Volkischer Beobachter”, spune el, referindu-se la cele două ziare de propagandă din URSS şi respectiv, Germania. Concluzia lui este că aceste două “sisteme de teroare ideologică opuse” au transgresat cadrul obişnuit al aşteptărilor şi au ajuns la o disimulare politică de nivel superior, între ei şi faţă de electorat: “Judecăm cu o copilărească onestitate - când le cerem acestor oameni care în fond nu sunt decât nişte tehnicieni şi nişte birocraţi - să se poarte în convorbirile lor diplomatice potrivit instinctelor şi intereselor ce pretind că reprezintă. Fotografia celor doi domni în frac putea să ne aducă aminte în ce măsură marile probleme generale sunt numai nişte mici comedii.” (Doi oameni în frac, în “Opere V”, ed. cit., pp. 334-7) O grilă de interpretare de la Mihail Sebastian care ne-ar putea folosi şi nouă.


Etichete mihail sebastianacademia romanaeugen simionpublicisticabrailaradionazism

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live