Mihai Manicatide - un model pentru medici

Dr. Mihai Manicatide (1867-1954)

„Un cupeu, tras de un cal, cu mers majestos, se strecura zilnic pe străzile Iaşului, fără să se fi distins vizibil dacă ducea pe cineva. Totuşi, din când în când, puteai vedea o umbră care se mişca discret, pentru ca, uitându-se pe o listă, să facă un semn, după care vehicolul se oprea. Staţionarea se făcea mai rar în faţa unor acareturi şi mai des la casele care stăteau într-o rână, cu intrări strâmte, care duceau, pe scări scârţâinde, la etaje mizere.

AUDIO: emisiunea "Nume mari", ediţia din 20 februarie 2014:

Faptele se petreceau în 1909, pentru ca mai târziu, să fi fost prin 1911–1912, să apară tot un cupeu negru, însă de data aceasta automobilul, care părea că merge singur pe aceleaşi străzi bolnăvicioase ale Iaşului de odinioară. Dar nu… puteai observa că puţin mai sus de volanul maşinii, se mişca o pălărie neagră, cu borurile drepte, care conducea prudent vehicolul… Un claxonat scurt, cu timbru de bas, atrăgea atenţia asupra aceleiaşi siluiete, pe înserate, pe strada Romană… Era profesorul dr. Mihai Manicatide. Se întorcea de la numeroasele sale vizite medicale pe care le făcea cu o energie nestăvilită, după consultaţiile gratuite, zilnice, la serviciul de primire a bolilor de copii de la Spitalul «Sf. Spiridon» sau «Izolarea»“ (Gh. Năstase, „Amintiri despre Mihai Manicatide“, Societatea de Istoria Medicinei, 27 iun. 1972, USSM Iaşi)

Mic la stat, dar cu suflet şi pricepere mare, Mihai Manicatide reprezintă o bornă în medicina şi pediatria românească. Şi-a format încă din tinereţe o privire complexă asupra câmpului medicinii, lucrând alături de Victor Babeş (1854–1926) la Bucureşti şi de pediatrii Jacques-Joseph Grancher (1843–1907), Victor Henri Hutinel (1849–1933), Antoine Bernard-Jean Marfan (1858–1942) în Paris, Johann Otto Leonhard Heubner (1843–1926) ori Adalbert Czerny (1863–1941) în Germania.

.

Calităţile sale şi experienţa occidentală i-au îngăduit să producă schimbarea de care era nevoie în clinica infantilă. Presa relata fiecare mişcare a sa: publicistică, socială, antreprenorială sau medicală. Scria pentru „Viaţa Românească“, susţinea conferinţele, avea contact direct cu pacienţii, în mediul lor, frecventa congresele ştiinţifice internaţionale şi propunea subiecte noi de cercetare.

A fost distins cu premiul Academiei Române pentru studiile întreprinse în domeniul bolilor infecţioase, iar forurile ştiinţifice internaţionale l-au elogiat pe măsură. Prin demersurile sale, a susţinut necesitatea construirii unei noi clădiri pentru clinica infantilă din Iaşi, care să cuprindă „pe lângă un pavilion mai mare pentru boalele comune, pavilioane mai mici, separate pentru fiecare din boalele contagioase mai frecvente: scarlatina, difteria, morbilli“

Din anul 1920 s-a transferat la Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea, cu acelaşi elan. Pentru opera sa educativă, ştiinţifică şi socială, istoria medicinii româneşti îl situează printre creatori, iar pentru bunătatea şi dăruirea sa întru îngrijirea şi salvarea vieţii atâtor copii, medicii acestei ţări trebuie să-l aibă ca model.

Sursa:http://www.viata-medicala.ro/Mihai-Manicatide---un-model-pentru-medicii-de-ast%C4%83zi.html*articleID_8042-dArt.html