Mărarul - iarba beatitudinii

Bucătarii Evului Mediu, moştenitorii ştiinţei subtile a gătitului cu arome, credeau că mărarul este o iarbă fermecată. Şi chiar este.

Presărat peste cartofii noi, abia scoşi din oala de aburi, acoperiţi de ulei, usturoi verde, mentă, creson (năsturel) şi pătrunjel ... sau peste ciupercile „aburite” cuibărite într-un pat de usturoi verde creson (hreniţă) şi păpădie ...

... în salata de spanac crud cu măcriş şi pastă de nucă ...

... sau în cea de usturoi şi ceapă verde, cu caş de capră ...

... în salata de castraveţi proaspeţi cu verdeţuri şi urdă grasă ...

... e ca un descântec : exorcizează apatia.

Dar, o cină simplă şi rafinată, cu efectul unui sărut franţuzesc, poate fi alcătuită din varză proaspătă, rasă fin, scăldată într-un sos de mărar în care lucesc ademenitoare câteva bucăţele de caş afumat ...

Dacă cina este solitară, atunci va avea efectul dansului dervişilor rotitori.

O beţie trează sunt şi tartinele din unt frecat cu mărar proaspăt şi usturoi verde. Sau, tartinele din brânză de vaci grasă, frământată cu mărar, ceapă verde şi, bineînţeles, ulei de măsline.