Lăptuca sau salata înţelepţilor

E fragedă, mătăsoasă, proaspătă, răcoritoare şi suculentă. E întineritoare.

Romanii îi spuneau lactuca - de unde în româneşte lăptucă - încântaţi de seva-i lăptoasă şi săţioasă.

Europenii i-au spus salată verde, luându-se după italieni. Aceştia adorau „insalata” lor, adică ospăţul desfătat cu sare, din legume şi verdeţuri crude, unde lăptuca era ingredientul cel mai preţios. De ce ?

Pentru că e plină de vitaminele A, B, C, D şi E; de fier, calciu, fosfor, iod, magneziu, zinc, cupru, sodiu, clor şi potasiu … pe lângă altele. Cu alte cuvinte, pentru că e atotîntăritoare.

E bine de ştiut că nu-şi va pierde nici un gram din vitamina imunităţii, C, ţinută în frigider cu rădăcina în puţină apă.

Lăptuca de azi e rodul geniului şi al strădaniei de sute de ani a grădinarilor. Nu prea mai e amară. Dar pe vremea Ieşirii din Egipt era.

Evreii o mâncau cu mielul de Pesah, cunoscând că substanţele-i amărui sunt bune mistuitoare, curăţă exemplar şi ung intestinele puse la grea încercare şi că îi e ficatului un ajutor de nădejde în lupta-i cu toxinele.

Lăptucii i se mai spune şi iarba înţelepţilor, a filosofilor, a călugărilor sau iarba eunucilor, dat fiind că potoleşte patimile şi îndulceşte simţurile, până la a le adormi.

Ar trebui să se mai cheme şi “iarba somnului”, pentru că, mulţi ştiu, e soporifică, adică cheamă dulcele somn asupra insomniacilor.

Pe doamne, însă, le face rodnice în prunci.

Ce spuneţi de o salată din lăptucă, spanac, ceapă şi usturoi verde sau praz, mustind de ulei de măsline, zeamă de lămâie, eventual puţină miere, verdeţuri proaspete, împlinită fie cu pastă de nucă, fie cu pastă de susan ?

Eu aş numi-o “Fecunditate”.