Irinel Popescu în emisiunea Prietenii de la 10

Chirurgul Irinel Popescu semnează multe premiere naționale în tehnicile chirurgicale.

Dintre acestea, cea mai importantă realizare este introducerea transplantului de ficat în România, tehnica extrem de complexă și laborioasă, realizată în anul 2000.

De atunci, sute de pacienți au fost salvați de medicul Irinel Popescu.

Despre aparatura de ultimă generație de la Clinica Fundeni,despre amintirile legate de primul transplant,dar si despre pacientul cu care academicianul tine si acum legătura, a vorbit Irinel Popescu in emisiunea Prietenii de la 10.

Emisiunea: "Prietenii prietenilor"

Realizatori: Daniela Mihai-Soare şi Ionuţ Dragu

Ionuţ Dragu: În Clubul "Prietenilor de la 10:00", astăzi vă spuneam că avem un invitat special, pentru început de toamnă, şi dânsul este cel care deschide seria invitaţilor speciali din "Clubul de la 10:00", de fapt. Este vorba despre academician profesor doctor Irinel Popescu, medic chirurg. Bun venit, în "Clubul Prietenilor de la 10:00"!
prof. dr. Irinel Popescu: Bine v-am găsit! Mulţumesc pentru invitaţie.
Daniela Mihai-Soare: Dle profesor este o bucurie că sunteţi alături de noi în "Clubul Prietenilor de la 10:00". Aveţi mulţi prieteni şi printre ascultători, foarte mulţi dintre ei ne-au trimis mesaje, mulţi sunt foşti pacienţi de-ai dvs şi ne-au trimis un singur cuvânt: "Mulţumesc". "Mulţumesc pentru omul care mi-a salvat viaţa". Toată lumea ştie că sunteţi un medic cunoscut, însă prima dată am vrea să vă întrebăm când v-aţi gândit să vă faceţi medic.
prof. dr. Irinel Popescu: Am povestit asta în mai multe ocazii. Le cer scuze celor care ştiu povestea. A fost o decizie luată în anii de liceu, deci, după ce iniţial, făcând o clasă de Real, unde matematica era pe primul plan, după ce a trebuit să renunţ la o anumită pasiune pentru jurnalistică, pentru profesiunea dumneavoastră, în final, m-am hotărât să aleg medicina şi a fost o alegere dictată şi de faptul că era considerată o facultate de elită, o facultate la care nu se intra deloc uşor, ci, din contră, presupunea un mare efort şi un mare volum de muncă. Pentru cineva dintr-o clasă Reală era o surpriză, deoarece colegii mei au optat toţi pentru Matematică, Politehnică sau Ştiinţe Exacte. Dar, o dată ce am luat această decizie, sigur că am mers pe singura cale pe care am ales-o.

Daniela Mihai-Soare: Cred că nu greşesc dacă spun că aţi fi fost şi un jurnalist foarte bun. Vorbiţi şi foarte coerent. Astăzi este şi prima zi de şcoală. Vă amintiţi cum vă pregăteaţi în copilărie de prima zi de şcoală?
prof. dr. Irinel Popescu: Cu un sentiment amestecat, sigur: regretul că se termina vacanţa, dar bucuria de a îmi revedea colegii şi, evident, de a începe un nou an şcolar. Iar acele zile îmi aduc aminte în primul rând de această revedere cu colegii, primele semne ale toamnei începeau să apară, parcă şi lumina bate altfel dimineaţa atunci când intrăm în septembrie, şi, în final, prevala bucuria, să zic, faptul că suntem din nou împreună, începe un nou an şcolar şi la vârsta aceea lucrurile se percep sau produc un sentiment de bucurie.

Ionuţ Dragu: Şi vă mai aduceţi aminte şi cum a fost prima operaţie? Se uită mai greu întotdeauna primele lucruri.
prof. dr. Irinel Popescu: Da şi nu. Mai întâi, în chirurgie parcurgi o etapă de învăţare şi abia după aceea ajungi să faci prima operaţie. Uneori, când ajungi, nu este foarte relevantă, pentru că poate să fie o apendicectomie, şi aşa a fost şi în cazul de faţă, în care medicul primar pe care îl ajuţi şi împreună cu care lucrezi îţi face o favoare, dar în general cam aşa se întâmplă, după o anumită perioadă de ucenicie, şeful şi mentorul te lasă să faci o operaţie de amplitudine mai mică, prin care să probezi că la un moment dat poţi să preiei în mod independent un act operator.

Daniela Mihai-Soare: Cum a fost atunci?
prof. dr. Irinel Popescu: Destul de emoţionant, aşa cum spuneam, dar este greu de spus, pentru că, vedeţi, mai este o formulă, în timpul unor operaţii de mai mare amploare, tot aşa, mentorul cu care lucrezi te lasă să faci un timp operatorii şi nu mai ştiu dacă poţi considera asta că a fost prima operaţie sau o operaţie întreagă cap-coadă, care, ca şi în cazul multor altor colegi, a fost o apendicectomie.

Daniela Mihai-Soare: Dle profesor, haideţi să facem acum o scurtă trecere în revistă a activităţii dumneavoastră. Sunt convinsă că foarte mulţi oameni cunosc faptul că dumneavoastră aţi realizat primul transplant hepatic din România. Se întâmpla în anul 2000.
prof. dr. Irinel Popescu: Da. Aş spune acum, după 16 ani, că realizarea pe care împreună cu echipa de la Fundeni, echipa chirurgicală, conferenţionarul Mihnea Ionescu, ceilalţi, care s-au format între timp şi au devenit titulari, echipa anestezică, profesorul Dan Tulbure, a cărui memorie ne rămâne foarte dragă în continuare tuturor, realizarea finală este asta de astăzi, care se cheamă "Program de transplant hepatic", deoarece o operaţie în sine nu însemnă foarte mult, poate să însemne sau, analizată în sens egocentrist aşa, iată, pot să fac transplant de ficat şi atât. Nu ar fi avut nicio relevanţă pentru sistemul de sănătate din România. Ce are relevanţă se întâmplă aşa de prin 2011 - 2012, de când avem un program cu un număr semnificativ de operaţii şi care poate sta alături de oricare alt program de transplant din Europa şi cu rezultate pe măsură, pentru că abia din 2011 - 2012, cum spuneam, un pacient care se înscrie pe o listă de aşteptare ştie aproape sigur că va ajunge la operaţie, deci, nu rămâne aşa pe listă ani de zile, într-un program în care se fac 4 - 5 operaţii pe an şi atât, şi că rezultatul va fi în cea mai mare parte a cazurilor bun sau foarte bun. Deci, aceste date actuale, care conturează şi definesc un program de transplant coerent, cu un număr semnificativ de operaţii, în general, sute, este un reper şi pentru programele foarte bune de transplant din Europa, este aceeaşi cifră, de o sută de operaţii pe an, constituie marea noastră realizare, dacă o putem numi aşa, a echipei de la Fundeni. Primul transplant rămâne emoţionant în sine şi mai ales că pacientul trăieşte şi astăzi şi a devenit un fel de alter ego al meu şi invers cred că suntem.

Daniela Mihai-Soare: Rămăsesem, domnule profesor, la primul transplant hepatic din România, acea operaţie, şi povesteaţi că pacientul ţineţi legătura cu el şi astăzi.
prof. dr. Irinel Popescu: Da. O să vă povestesc despre acea operaţie a lui Gheroghe Penea, care a fost primul transplant reuşit în programul nostru. Pe vremea aceea, nefiind multe organe şi mulţi donatori, pacienţii se înscriau greu pe lista de aşteptare şi el era un om care trecuse prin multe. Avea de mult timp boala respectivă, o infecţie cu virus B, ajunsă în stadiul de ciroză şi, cum s-a şi exprimat, de fapt, ştia când să spună "Da" şi când să spună "Nu", când să accepte o intervenţie şi când să nu o accepte. I-am spus toate datele problemei şi stadiul în care se afla programul de la Fundeni în acel moment. A cerut un timp de reflecţie şi după aceea aspus că da, este de acord cu operaţia, şi operaţia în sine a fost destul de dificilă, şi dramatică chiar, cu un moment de sângerare intraoperatorie mai greu, care a fost controlat. Cel mai greu a fost postoperatoriu, pentru că la 14 zile, la două săptămâni de la operaţie, a făcut o complicaţie biliară. În momentul acela nu eram în spital. Dar m-am întors cred că în 20 de minute şi a trebuit reintervenit şi rezolvată complicatia biliară, şi nu numai că s-a rezolvat cu bine, dar intre timp a apărut al doilea donator, al doilea transplant la pacientul Badea, din Buzău. Ei sunt cumva aproape fraţi gemeni, aşa, pentru că au fost transplantat la mică distanţă unul de altul. De data aceasta evoluţia a fost perfectă. N-a mai fost niciun fel de probemă de evoluţie postoepratorie şi asta într-un fel ne-a dat curajul să continuăm şi asta a constituit începutul programului de transplant de la Fundeni. Iar pentru Gheorghe Penea, cum spuneam, operaţia asta i-a schimbat viaţa. Era cu totul altă persoană după aceea, de-asta spuneam că ne vedem des, suntem buni prieteni, avem proiecte comune, în sfârşit.

Daniela Mihai-Soare: Domnule profesor, câte operaţii de transplant s-au făcut până acum?
prof. dr. Irinel Popescu: Deci, peste 800 de operaţii de transplant şi faptul că am ajuns, în ultimii ani, la acest ritm de o sută de operaţii, plus minus, de obicei plus, şi probabil că şi anul acesta tot acolo vom fi, un pic mai mult de o sută, ne situează, cum spuneam, între programele europene importante, dar cel mai bun lucru care trebuie reţinut este acesta că - şi acesta este efectul cifrei şi volumului la care s-a ajuns - pacientul înscris pe listă ştie că o să-i vină rândul şi că o să fie operat înainte să fie prea târziu, cu rezultate, cum vă spuneam, bune. Încercăm să introducem şi noi ultimele noutăţi în materie de transplant. Am achiziţionat o maşină nouă, care se cheamă liver assist, şi atunci când avem dubii, o mare problemă multă vreme a fost funcţionarea ficatului. Noi nu ştim dacă ficatul implantat va funcţiona sau nu şi există un procent, menţionat în toată literatura internaţională, aproximativ 4% - 5% de organe care nu funcţioenază. maşina aceasta o să ne ajute să eliminăm neajunsul respectiv. Ficatul este pus mai întâi pe maşină atunci când există dubii vizavi de funcţia hepatică. Constatăm cu ficatul perfuzat pe această maşină dacă funcţia este satisfăcătoare şi atunci implantăm ficatul, dacă nu, renunţăm la operaţia de transplant.

Daniela Mihai-Soare: Oricum, tehnologia este clar că are şi un cuvânt foarte mare de spus. Ştiţi ce se spune despre dumneavoastră? Dacă nu ştii unde este cabinetul medicului Irinel Popescu, uită-te la oamenii din jur. Acolo unde vei vedea cei mai mulţi oameni strânşi în faţa unui cabinet, acolo este cabinetul domnului doctor Irinel Popescu. Este un indiciu foarte bun. Spuneţi-mi, când veniţi dimineaţa la spital şi vedeţi aceşti oameni suferinzi, foarte mulţi aşteaptă poate ore în şir să vorbească cu dumneavoastră.
prof. dr. Irinel Popescu: Nu, sper că nu ore în şir şi felul în care am structurat programul ar trebui să le permită să nu aştepte atât de m ult. Poate uneori aşteaptă mai mult aparţinătorii, care doresc să afle relaţii despre pacienţi, dar pacienţii în sine nu ar trebui să aştepte. Sentimentul este următorul, că fiecare din acei bolnavi poate să pună o problemă cu totul specială şi că nu ai voie să o ratezi şi că ei trebuie rezovaţi în egală măsură. Unele cazuri sunt mai simple, astea sunt rare, din păcate. Altele sunt complexe sau foarte complexe şi nu suntem în faţa unei norme şi nici în faţa unui număr. Suntem în faţa unor oameni la care orice mică inadvertenţă în evaluare şi în strategia pe care ne-o propunem poate să aibă consecinţe asupra sănătăţii lor, de aceea sentimentul este că trebuie trataţi cu toţii egali.

Daniela Mihai-Soare: Cu siguranţă. Şi aş mai avea o întrebare, ştiu că vă grăbiţi, pentru că de aici trebuie să ajungeţi şi la aeroport, ce înseamnă radioul în viaţa dumneavoastră?
prof. dr. Irinel Popescu: Înseamnă unul dintre cele mai importante mijloace de comunicare, pentru că, o dată, poate fi ascultat oriunde, oricând, iar de-a lungul anilor impactul pe care l-au avut mesajele pe care am încercat să le transmitem, eu, sau colegii mei, sau Agenţia Naţională de Transplant, transmise pe calea radioului a fost unul dintre cele mai eficiente, aş putea spune.

Daniela Mihai-Soare: Domnule profesor, vă mulţumim pentru prezenţa în emisiune. Vă dorim mult succes în tot ceea ce faceţi dumneavoastră. O bucurie să vă avem alături şi vă aşteptăm cu o nouă ocazie la Radio România Actualităţi! Vă mulţumim pentru prietenie, în primul rând.
prof. dr. Irinel Popescu: Şi eu vă mulţumesc foarte mult.