Ienibaharul sau mirodenia cu o sută de arome

Ienibaharul a intrat în cuhniile boierilor români adus de turci, o arată numele-i care în turceşte înseamnă “mirodenia cea nouă”. Iar “cea nouă” vine de la Lumea Nouă, unde l-a descoperit Cristofor Columb, în prima-i călătorie.

I se mai spune şi “piper de Jamaica”, mai întâi pentru că acolo creşte copacul de ienibahar cu cea mai bună mireasmă şi apoi pentru că boabele de ienibahar seamănă foarte mult cu cele de piper, doar că sunt ceva mai mari.

Un botanist englez din secolul al XVII-lea, John Ray, l-a botezat “allspice”, în traducere liberă: mirodenia cu o sută de arome, fiindcă nu ştia cum să denumească bobiţele care semănau cu piperul, dar care aveau gust de cuişoare, scorţişoară şi nucşoară, toate în acelaşi timp.

De altfel, ienibaharul chiar este rudă bună cu minunatele cuişoare.

Se foloseşte întreg sau pisat. La orice. De la marinate, de carne sau peşte, până la tocăniţe, murături, turtă dulce, creme şi prăjituri.

De fapt, se foloseşte întocmai ca cele trei mirodenii cu care seamănă atât de mult: cuişoarele, scorţişoara şi nucşoara.

Aztecii şi mayaşii preparau o ciocolată fantastică cu pulbere de ienibahar.

Dar, puţini ştiu că ienibaharul pur şi simplu dă un farmec special piureului de spanac, simplu sau împlinit cu ştevie sau lobodă, sau celui de lobodă şi ştevie, simplu sau mângâiat cu ceapă şi usturoi verde, tăiate foarte mărunt … toate fierte la aburi.

Puţini ştiu, de asemenea, că dacă punem puţin ienibahar îndulcit cu ulei de măsline peste varza aburnd în bol, desigur fiartă la aburi, aroma i se desface pe de-a-ntregul, tulburător, în ţesutul ei mătăsos.