Grâul

Grâu vine în româneşte din granum, adică bob, grăunte, în latină, ceea ce înseamnă că pentru strămoşii noştri grâul era bobul sau sămânţa prin excelenţă, hrana în sine.

Iisus Hristos ne-a învăţat să cerem „pâinea noastră cea spre fiinţă”, cea cu care putem trăi, de-ar fi să lipsească orice altceva.

Esenienii, de altfel, trăiau numai cu pâine şi apă şi, desigur, cu rugăciune. Erau văzători cu duhul şi tămăduitori.

Grâul a fost descoperit, sunt dovezi, acum 12 sau 10 mii de ani, după ultima glaciaţiune, în patria fertilităţii şi deopotrivă, leagănul civilizaţiei, adică pe valea Tigrului şi cea a Eufratului, aproximativ Irakul de azi, de unde s-a răspândit în toată Europa.

În Odiseea, Ulise întreabă în două rânduri „la ce mâncători de pâine se află”, adică în ce ţară. De unde deducem că „mâncătorii de pâine” erau un sinonim pentru lumea civilizată, pentru umanitate.

Ce are grâul atât de special, de fapt, unic ? Glutenul, care face ca pâinea să se poată plămădi şi ca aluatul să crească.

Mai are mult-preţioasele proteine, minerale şi vitamine (mai ales B-urile şi vitamina E) şi nepreţuitele enzime care au grijă ca reacţiile noastre chimice să fie desăvârşite.

Este, se spune, o hrană totală.

Mâine vă vom arăta câteva feluri simple şi străvechi în care se poate mânca grâul.