Fasolea

Cristofor Columb este cel care a adus în Europa, odată cu ienibaharul, şi fasolea, cea pe care o mâncăm noi toţi azi.

A gustat-o, plin de încântare, în Cuba, în 1492, în prima sa călătorie.

El a botezat-o faxónes sau favas, impresionat de marea-i asemănare cu fasolea ce hrănea de când lumea … lumea veche, eur-asiatică.

Fasolea lui Columb, care creştea îmbrăţişând porumbul în lanurile aztecilor şi nutrea cu spor popoarele soarelui din Mexic şi Peru până în Chile, odată ajunsă în Europa, a cucerit-o definitiv.

Şi, nu doar atât. I-a luat şi locul şi numele: faseolus.

Până în secolul al XIX-lea era rară şi scumpă, fiind peste poate de săţioasă şi gustoasă şi, mai cu seamă, dăruită din belşug cu nepreţuitele vitamine, minerale (mai ales fier şi iod) şi proteine.

Fasolea păstăi ... verzi, galbene sau pătate ...

Fasolea boabe ... mari sau mici, albe (de departe cele mai populare), maronii, pestriţe, roşii sau negre ... oricum am mânca-o, ne dăruieşte o teribilă putere şi spirit şi ... ceva din bucuria necuprinsă a condorului străbătând cu aripile-i întinse tăriile Anzilor şi suspinând ... şuierând sfâşietor de dulceaţa apropierii de cer.

La următoare întâlnire vă vom arăta câteva moduri simple în care puteţi pregăti multă-dăruita fasole.