Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: ŞTIRI (politice, economice, sociale, culturale * Meteo * Sport) Sâmbătă, 06 Iunie

Cele mai citite

Articole recente

Autor

Zenaida Luca-Hac

28 Martie 2020
Vizualizari: 317
Comentează add

Vendetta şi vindecare... cine ar crede că au un strămoş comun ?

ETIMOLOGII XII - A VINDECA – ADICĂ A RĂSCUMPĂRA DIN SERVITUTEA BOLII

zenaida-luca-hac

Iisus Hristos. Pictură murală în catacombele Commodillei, Roma, sec. IV-V. This is a faithful photographic reproduction of a two-dimensional, public domain work of art.

Unul din cuvintele pe care strămoșii noștri, străromânii, l-au înnobilat în creuzetul limbii române este a vindeca.

L-am moștenit din latină.

În latina clasică vindico, vindicare însemna: a revendica, a cere, a pretinde, a reclama (la tribunal, în fața autorității), a-şi atribui, a-şi aroga, a cere cu aroganţă, a-şi face singur dreptate, a se răzbuna, a pedepsi cu asprime/cruzime sau violenţă o crimă/un ultraj, a persecuta, a întoarce răul făcut...

... dar și: a garanta, a fi chezaş/garant… de unde sensurile pozitive: a elibera, a scuti, a scăpa/a salva pe cineva de/din pericole, de mizerie, de la moarte sau sclavie; a emancipa; a proteja, a apăra împotriva nedreptăţii, a ocroti.

Cum a ajuns, oare, un verb al luptei, al adversităţii, discordiei, înfruntării, potrivniciei, vrăjmăşiei, duşmăniei şi răzbunării, ca vindico, vindicare să devină, în română un verb al vindecării ?

Metamorfoza lui vindico din a reclama și a se răzbuna (în latină) în a vindeca (în română). Vindex

Trebuie că vindicare a devenit a vindeca în română într-o perioadă în care limba se forma deja ca o limbă creștină.
Și o mare importanță în această metamorfoză a avut-o o veche instituție a romanilor, cea a Răscumpărătorului, Vindex.
În vechea Romă, vindex-ul era Chezaşul şi Răscumpărătorul. Un personaj providenţial, pe cât de enigmatic, pe atât de important.

Vindex, de fapt, este prescurtarea unei formule sacre, a unui jurământ, în care cuvintele cheie erau: venum şi dico.

Venum (de la vendo, a vinde) era, în latina veche, preţul de vânzare/răscumpărare a unui bun, a unei persoane ajuns/ajunsă obiect de litigiu, într-un proces.   Dico (a spune, a afirma) este aici un echivalent al lui „jur/mă angajez să... ”.

Formula pe care o rostea vindex-ul/Răscumpărătorul era: „afirm solemn (jur) că voi plăti eu în locul învinuitului, pentru care mă pun chezaş, datoria pentru care e judecat”.

El putea fi (aşa cum apare în Legea celor XII Table, Codul de legi al vechilor romani) o rudă, un prieten sau un apropiat al cuiva acuzat de a fi încălcat legea.

În Roma arhaică, de obicei, acuzaţii/pârâţii erau ţăranii ce se îndatorau ca să-şi poată lucra ogorul.

Dacă se întâmpla, şi se întâmpla adeseori, din cauza recoltelor proaste, să nu mai poată restitui împrumutul, creditorii îi aduceau în fața tribunalului.

De regulă, dacă pământul lor valora cât împrumutul, îl pierdeau în contul datoriei, dar dacă nu, deveneau sclavi.

În cazul în care, pe durata procesului, împricinatul cerea o amânare, vindex-ul depunea o sumă de bani (un venum, o garanţie) şi rostea, în faţa pretorului, o formulă sacră, un jurământ, prin care se angaja, dacă va fi nevoie, să-i plătească el, eventual dublu, datoriile.

În alte situaţii se angaja, depunând o garanţie, să răscumpere el daunele pricinuite de reclamat.

Vindex-ul – salvatorul datornicilor şi al candidaţilor la sclavie - își elibera, la modul propriu, clienții din lanţuri, în timpul unei ceremonii sacre.

Rostea formula: in libertatem (te) vindico, adică „te eliberez, îţi redau libertatea” sau „te răscumpăr pentru libertate”.

Tradiţia a făcut din vindex un apărător al nevoiaşilor şi al năpăstuiţilor, un ocrotitor al celor persecutaţi... pe care îi lua în paza lui şi sub protecţia lui.

Un eliberator de sclavi şi un salvator al celor aflaţi în primejdie de a-şi pierde drepturile sau viaţa. Un Răscumpărător.

Asemenea goel-ului din Psalmii Vechiului Testament. Și asemenea Mântuitorului Iisus Hristos.

S-a întâmplat ca, în latina creştină, vindex să devină un atribut al lui Dumnezeu. Și lexicografii trimit la scrierile Sfântului Paulin (din anul 409 episcop de Nola/sudul Italiei), unde vindex apare cu sensul de (Răs)plătitor.
 
Credem că, în latina vorbită prin părţile noastre, o latină deja creștină, vindex a ajuns sub forma sa mai târzie, vindicator, Răscumpărătorul.

Și mai credem că, acest vindex-vindicator a devenit o ipostază a lui Iisus Hristos, Marele Vindecător – cel în puterea căruia se află eliberarea şi răscumpărarea din servitutea/robia bolii şi a neputinţei.

Trebuie că medicii şi vindecătorii daci credeau că vindecarea înseamnă răscumpărarea și dezlegarea din/de boală și o îmbunare a „duhului bolii” prin îndreptarea minţii, cea care aduce după sine și îndreptarea trupului. Și o eliberare, desigur.

Boala înţeleasă ca urmare a unui păcat, adică a unei încălcări a legii divine.

Îndreptare, adică... răzbunare. A se răzbuna, în româna veche, avea înţelesul de: a îndrepta, a readuce ceva la starea sa cea bună de dinainte, a îm-buna/a îmbunătăţi, din nou, lucrurile. Răs- este o particulă slavă care înseamnă, printre altele: din nou. Ea indică, printre altele, revenirea.
 
Trebuie să spunem acum că, din acest vindex s-a format în latină verbul vindico, vindicare, a revendica care, în română, a devenit a (se) vindeca, a (se) face bine.

Interesant este că vindicare s-a moştenit în celelalte limbi romanice numai cu sensurile negative, ca un verb prin excelelenţă al răzbunării şi al revendicării: spaniolă: vindicar, vengar, reivindicar; catalană: venjar; portugheză: vindicar, vingar; italiană: vendicare, vengire; franceză: venger, revendiquer; provensală.: vengar, venjar.

Ca să nu mai vorbim de vendetta (din latinescul vindicta: pedeapsă, răzbunare, un derivat din vindico), răzbunarea sângeroasă a italienilor şi a corsicanilor care a devenit un simbol internaţional al urii neîmpăcate.

În ceea ce-l priveşte pe a revendica, el provine din sintagma latină rei vindicare, care s-ar traduce prin „a reclama lucrul în cauză”.

Este un fapt uimitor că, în timp ce, în romanitatea apuseană, vindicator-ul a rămas doar răzbunătorul şi pedepsitorul prin excelenţă (a se vedea, de pildă, italiana: vindice, vendicatore, vengiatore, răzbunător), în română el s-a metamorfozat în … vindecător, făcătorul de bine.

Şi că, în timp ce în limbile urmaşe ale latinei apusene, vindicatus, participiul lui vindico, mai înseamnă şi azi revendicat sau răzbunat, la noi înseamnă doar…  vindecat, unul care „s-a făcut bine”. S-a smuls, s-a emancipat din puterea maladiei.

Aceste lucruri ne arată că a vindeca este, poate, cea mai... uimitoare dovadă că o limbă are vorbitori, dar și creatori... cu o înaltă gândire !

În concluzie, româna este unica limbă în care verbul vindicare, moştenit, împreună cu toată romanitatea, din latină, înseamnă a vindeca, adică a face bine, a tămădui, şi nu a (se) răzbuna, ca în celelalte surori ale ei.

Vendetta şi vindecare... cine ar crede că au un strămoş comun ?

 


                
  Iisus Hristos. Pictură murală în catacombele Commodillei, Roma, sec. IV-V.


Etichete Iisus Hristosvindecarea răscumpăraboalăRăscumpărătorlatinăromânălimbăcuvintevindicareteologie

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live