Egoismul ambiant

S-a mai dus un crâmpei din proverbiala ospitalitate românească, ajunsă (pe ici, pe colo – prin punctele esenţiale) mult sub nivelul de avarie; mândria – altă marotă naţională perenă – fiind probabil ultimul sprijin al conceptului.

Ne place să ne dăm şi uneori chiar să fim amabili, dar numai cu alţii; între noi (că, vorb-aia, ştim exact cu cine avem de-a face!) e pierdere de vreme... Cu mila (şi ea cândva o trăsătură pur omenească) eradicată deja, românilor le mai rămăsese, credeam eu, respectul. N-a fost să fie! Iarna asta, nici mai rece şi nici mai albă ca altele, pare să fi tăiat însă compasiunea de pe răboj, pe principiul că „dacă mie mi-e bine în general, ţie sigur ţi-e rău de bunăvoie şi nesilit de nimeni”!

Într-unul din nenumăratele spitale din România, în care zilele-astea au buit cu sau fără voia lor şi îngheţaţi ori chiar degeraţi o mulţime de oameni ai străzii, un doctor cu patalama şi har nevoie mare îl iscodea cu profesionalism în faţa camerelor unei televiziuni pe unul din nenorociţii căruia frigul îi încleştase şi oasele, nu doar maxilarele: „Zi, hă, ce-ai făcut? Ai căzut? Ă? Zi, hai!” Lăsând la o parte exprimarea mult prea familiară (ori poate-l ştia pe nefericit, caz în care îl putem exonera de această acuzaţie), nesimţirea şi nepăsarea medicului, trecute cu vederea şi de reporter şi de editor, scot iarăşi la iveală, dacă mai era cazul, marea meteahnă naţională postrevoluţionară: egoismul! Egoismul ambiant, indus, întreţinut şi din ce în ce mai feroce parcă, o formă de autoconservare vecină cu cruzimea, altfel la îndemână şi în mod obişnuit, d'apoi în vremuri de criză...

Mă întreb dacă şi pe biata femeie mâncată de câini pe străzile Bucureştiului săptămâna trecută o fi chestionat-o medicul de gardă înainte să-i ia pulsul dacă printre cotarle erau ceva corcituri! Că şi printre medici par să fie încă destule...