DRAGOBETE - Eros autohton şi "cap de primăvară"

În credinţa populară românească, Dragobete este feciorul Babei Dochia. El întruchipează vitalitatea, energia, dragostea, tinereţea şi viaţa, de aceea este numit şi Cap de primăvară sau Logodnicul păsărilor.

Cam acestea sunt informaţiile standard pe care le găseşti despre Dragobete, o sărbătoare veche, dar… pe stil nou.

Căci e vechi, într-adevăr, acest Dragobete, de a trebuit să scotocim după el prin lăzile de zestre ale mitologiei populare. Dar de serbat îl serbăm pe stil nou, ca rival al cosmopolitului Sfânt Valentin.

Pentru că, până la apariţia vărului catolic, Dragobete era un personaj popular în cel mai bun caz regional, un fel de Eros de pe la sate uneori. Sau doar un simplu vestitor al primăverii, numit "Dragobete cap de primăvară ». De altfel, în calendarul popular îşi împrumutase numele zilei de 1 sau celei de 3 martie, când fetele adunau apă de zăpadă cu care se spălau apoi tot anul ca să fie frumoase şi iubite. Probabil de la acest obicei s-o fi ales şi cu ceva aere de agent al iubirii, dar cu cât îl cauţi mai mult şi găseşti mai puţin, îşi dai seama că nu era în niciun caz ceea ce credem noi astăzi că e.

Pe de altă parte, rolul pe care îl joacă astăzi este tot într-o piesă de teatru popular, nu e feerie cultă de genul « Visul unei nopţi de… primăvară». Setea noastră de tradiţional şi nevoia de a ne arăta şi noi în faţa lumii cu frumoase şi vesele sărbători autohtone au făcut aşadar din Dragobete un bun naţional într-un timp relativ scurt.

Doar că pentru a servi epocii a mai fost nevoie de ceva retuşuri. Căci dacă fiul Dochiei era văzut ca o zeitate a iubirii de genul lui Eros, dacă "Dragobetele care sărută fetele" era parcă mai mult un fel de Zburător, un fel de Luceafăr mai balcanic, astăzi pare uneori un fel de "Cătălin", "viclean" copil de casă al... zeului Mercur... şi văr bun cu Sfântul Valentin cel degrabă iubitor de comerţ cu inimioare…