Domnişoara Cristina, femeia-fermier

Nu ştiu cu ce să încep!

Sunt în faţa unei porţi din plasă de sârmă. Dincolo un grajd vechi de pe timpul CAP-urilor, aproape dărăpănat, şi alături o construcţie modernă, după tipicul noilor ferme zootehnice realizate cu sprijin financiar european. Imaginile nu-s dintre cele mai optimiste. Băltoace întinse, de jur împrejur, provenind din topirea zăpezii, un drum oarecum desfundat, de la poartă până la intrarea în grajdul nou şi un deal râpos în apropiere.

Prezenţa unor oameni la capătul îndepărtat al drumului respectiv m-a făcut să înaintez. Eram aşteptat. Telefonul dat înainte a avut darul de a o cunoaşte pe domnişoara Cristina. Aşa am auzit că-i zic unii săteni, mie gândul zburându-mi numaidecât la Eliade cu a lui domnişoară.

Apropo de gânduri… E potrivit să adaug că această întâmplare se petrece la Răuseni, în judeţul Botoşani, la graniţa cu judeţul Iaşi. Răuseni - aşezare cu iz istotric, locul în care, spun cronicile, a fost ucis Bogdan al ll-lea, tatăl voievodului Ştefan cel Mare, în urma unor intrigi boiereşti. Se mai spune că viteazul domnitor ar fi ridicat aici o biserică în memoria părintelui său, fiind cunoscută şi râvna cu care, mai mulţi ani, l-a tot urmărit pe Petru Aron - cel care a urzit nelegiuirea făcută. Dar revin.

Aveam să constat că politeţea şi eleganţa dictaseră apelativul în cazul doamnei Albu, pentru că " domnişoara" la care tocmai ajunsesem era şi este o femeie ca multe altele, cu casă şi copii; e drept fără bărbat, pierdut în urmă cu câţiva ani. Altfel o mână de femeie care, cu emoţie, mi-a şi mărturisit că nu prea are ce să spună la microfon. Vacile, mai toate, îi sunt a făta şi că deocamdată plăteşte dobânzile pentru împrumutul făcut. Încă nu a intrat la achitarea ratelor.

O ascultam vorbindu-mi. Încă nu deschisesem microfonul. Mă uitam în jur şi îmi venea greu să cred, şi-mi este şi acum, că ferma aceea, realizată şi cu fonduri europene, va putea străluci vreodată. Nu pentru că inimoasa întreprinzătoare n-ar fi în stare, ci pentru că mediul, condiţiile îi sunt împotrivă.

De exemplu, spunea interlocutoarea mea, are probleme cu apa. Nu este apă suficientă în cele două fântâni pe care le-a făcut. În plus, este nevoită să scoată animalele la păşunat pe izlazul satului, ceea ce pentru o crescătorie de vaci de prăsilă, vaci aduse special pentru lapte, din Austria, e sinucidere curată. Ooo! Dar câte nu-i mai trebuie… Chiar mă şi gîndesc acum la uşurinţa cu care a fost avizată dezvoltarea unui astfel de proiect.

Am în vedere şi alte situaţii, cu o fermă aprobată la Ungheni, în judeţul Iaşi, în mijlocul satului, la Trifeşti, acelaşi judeţ - tot o fermă pentru lapte, pe lângă care chiar am trecut zilele astea şi-n care aproape nu poţi intra din cauza drumului desfundat şi a amenajărilor nefăcute, neterminate. Dar asta-i altă problemă, alt subiect.

De altfel, nu i-am spus nimic… domnişoarei Cristina despre toate câte-mi treceau prin minte. I-am admirat sincerităţile şi entuziasmul, dorind să greşesc în ceea ce mintea mea slobozea. Admirându-i curajul, chiar îi doresc succes!