Din piatră seacă

O simplă căutare pe internet ne arată că Pietroasele “este o comună în judeţul Buzău, Muntenia, România, aflată în zona Dealului Mare, cunoscută pentru vinurile produse în zonă, dar şi pentru descoperirile arheologice efectuate aici”.

La faţa locului, găsim comuna între dealuri acoperite cu vii, la vremea culesului. Remorci trase de tractoare mici, cât să intre printre rîndurile de vie, trec în sus şi în jos, cărând saci cu struguri tocmai buni de stors. Din curţi miroase a must.

Localnicii spun că locul a fost binecuvântat şi că începînd cu expunerea la soare, cu solul – un pic sărat şi calcaros, precipitaţiile reduse în perioada de coacere a strugurilor şi vântul blând care bate pe dealuri – totul face ca viţa de vie să crească aici “în elementul ei”, iar strugurii să fie dulci şi să aibă o aromă aparte. Vinul – la fel.

Am văzut cum se face vinul în gospodăria unui localnic – Vasile Roşca, printre puţinii din Pietroasele care au renunţat la antica presă de struguri. Vasile Roşca şi-a cumpărat instalaţii moderne, are şi o mică cramă, dar şi o pensiune în care turiştii sunt cazaţi … în butoaie.

Am vizitat şi Staţiunea de cercetare si producţie Viti-vinicolă din Pietroasele, prima din ţară, înfiinţată în 1893. Staţiunea are o cramă vestită, cu o colecţie impresionantă de vinuri vechi. Retrocedarea proprietăţilor a făcut, însă, ca suprafaţa cultivată cu viţă de vie a Staţiunii să se reducă la un sfert faţă de cât deţinea înainte de 1989. Pe de altă parte, tot ca urmare a retrocedărilor, suprafeţe întinse au rămas nelucrate. Dar Tămâioasa din zonă e la fel de dulce, cu “o aromă complexă, de tei şi flori de cîmp, de busuioc, trandafir şi fîn proaspăt cosit”.

De pe dealul unde se află Staţiunea Viti – vinicolă se vede un alt deal: Dealul Istriţa, unde, la 1837, a fost găsit aşa – numitul Tezaur de la Pietroasele, cunoscut şi sub denumirea de “Cloşca cu puii de aur”. E vorba de 22 de piese din aur, datînd din secolul al IV-lea (din care au mai rămas doar 12 piese).

Ca să ajungi la locul respectiv trebuie să mergi pe un drum care urcă chiar din centrul comunei, pe lîngă primărie. Primul – şi singurul indicator – apare cu vreo 500 de metri înainte de locul unde a fost descoperită “comoara”. Poţi să-l ratezi cu uşurinţă pentru că este ruginit şi de-abia ghiceşti ce scrie pe el. În schimb, nu poţi să nu observi o curte plină cu statui cioplite în piatră albă. Vestita piatra de Istriţa, din care sunt făcute şi gardurile sau temeliile caselor din zonă.

Curtea este a lui Ion Moacă, zis Gogu, meşter pietrar. Nea Gogu ne-a fost ghid la locul unde a fost descoperit Tezaurul, de doi pietrari, ca şi el. Cei doi – Ion Lemnaru şi Stan Avram – n-au ştiut peste ce comoară au dat, aşa că au luat obiectele şi o bună bucată de vreme le-au ţinut ascunse în podul casei. După cîteva luni, le-au mutat la Gheorghe Baciu, un nepot al lui Ion Lemnaru.

Neştiind că e vorba de aur, ţăranii au încercat să folosească o bucată dintr-un obiect pentru a face din el o clanţă, sau o balama – nu se ştie exact. Fierarul la care s-au dus le-a spus că materialul nu poate fi folosit, dar nici el nu şi-a dat seama că e vorba de aur. Aceasta a fost prima o primă deteriorare a tezaurului. Apoi, ţăranii au încercat să vîndă unele piese – întregi sau sparte.

Un antreprenor pe nume Verussi – care verificase la un bijutier un fragment dintr-un colan – a cumpărat tezaurul. Însă, pentru a nu atrage atenţia, Verussi a spart cu toporul piesele.

Şi de aici încolo istoria tezaurului a fost una foarte zbuciumată. Poveştile le puteţi afla ascultînd documentarul care urmează: