Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: Miercuri, 26 Aprilie

Cele mai citite

Articole recente

Ştiri

Autor

Elena Postelnicu, Roma

11 Aprilie 2017
Vizualizari: 623
Comentează add

”Doresc tuturor fraților mei de la mic la mare, să fie niște oameni fericiți și împliniți și liberi, cu adevărat liberi, nu liberi numai din vorbă”.

De vorbă cu Episcopul Ortodox Român din Italia, PS Siluan - partea a doua

elena-postelnicu-roma

PS Siluan, în Duminica Floriilor, înconjurat de copii români. Foto: site-ul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. 

Așa cum vă spuneam săptămâna trecută interviul cu episcopul ortodox român din Italia, Preasfințitul Siluan are două părți și asta deoarece atunci când vorbește este imposibil să nu te cucerească și să nu-l asculți fără întrerupere.

Rep:  Ce raport are Epsicopia Ortodoxă Română din Italia cu Biserica italiană Catolică? 
 
PS Siluan: Suntem într-o țară majoritar catolică și, aș zice, țara – cel puțin la nivel european – care a păstrat cel mai mult identitatea creștină, asta și datorită faptului că Italia și Roma, în special, dar nu numai, sunt presărate cu edificii ale creștinătății antice și cu biserici și cu sfinte moaște ale mucenilor și ale sfinților din primele veacuri. Multe localități poartă nume de sfinți și atunci aceasta ne facilitează într-un fel raportul cu biserica locului, cu comunitatea creștină a locului, pentru că imediat găsim repere care sunt ale noastre; venim la Roma și găsim pe sfinții apostoli Petru și Pavel, de care știm cu toții; și după aceea, descoperim și alți sfinți, și alte biserici, și faptul că acolo au fost sfinți din Răsărit, de exemplu: la Roma, a fost Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, a stat câțiva ani aici; la fel, tot la Roma, a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind chiar ocrotit și sprijinit în demersul lui de păstrare a dreptei credințe de către Papa Martin Mărturisitorul, care a și murit până la urmă de pe urma „tratamentelor” pe care i le-a rezervat Garda Imperială, care a venit să-l caute și să-l aducă la judecată, împreună cu Sfântul Maxim. Și, în felul acesta, găsim imediat niște repere care sunt ale noastre. Sau, de exemplu, moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur sunt în Basilica San Pietro de la Roma, într-un altar lateral; moaștele Sfântului Grigorie Teologul sau Grigorie de Nazianz sunt, de asemenea, în Basilica San Pietro, într-un alt altar lateral. Apoi, mai sunt sfinți de-ai locului: Sfântul Silvestru, mare episcop al Romei, Sfântul Grigorie, numit „cel Mare” - episcopul Romei, de asemenea, ale cărui moaște sunt aici la Roma. Sau mai sunt alți sfinți din Răsărit: Sfântul Sava cel Sfințit, de exemplu, care a întemeiat lavra de lângă Iordan, are moaștele la Roma, o parte dintre ele doar întorcându-se la mănăstirea de origine; sau Sfântul Ioan Colibașul, pe care l-am descoperit având moaștele aici. Același lucru se poate spune de multe alte locuri din Italia: Sfântul Ambrozie la Milano, Sfântul Evanghelist Luca, la Padova, Sfântul Evanghelist Marcu, la Venezia, Sfântul Apostol Andrei, la Amalfi, Sfântul Apostol Matei, la Salerno, ș.a.m.d.
Aceasta face că punctul de plecare al raporturilor noastre cu realitatea creștină locală este unul legat de repere fundamentale din primul mileniu creștin. E bine de știut că, aproape până la sfârșitul primului mileniu creștin, nu a existat o mare diferență în trăire și în mărturisirea de credință între Răsăritul creștin și Apus. Abia începând, mai ales, cu secolul al IX-lea, au început diferențele mai mari, chiar dacă, deja în 590, apărea la Toledo învățătura legată de Sfântul Duh care ar purcede „și de la Fiulă – filioque, în latină. Doar mai târziu, s-a generalizat această învățătură, pe la sfârșitul secolului al X-lea, începutul secolului XI, în restul bisericii și mai ales la Roma și în partea de centru și de nord a  Italiei. Aceasta face că raportul nostru de dialog și de bună înțelegere cu cei care sunt creștini pe aceste meleaguri să fie mult facilitat.
Pe de altă parte, trebuie să spun că disponibilitatea pe care am întâlnit-o aici din partea epsicopilor catolici, din partea preoților catolici, pentru a ne pune la dispoziție spații în care să ne întâlnim cu creștinii noștri, a fost și rămâne foarte mare. Și, după cum spuneam la începutul interviului, aceasta ne-a ajutat să putem da credincioșilor noștri un reper în care să știe: „venim aici și ne întâlnim”. Această disponibilitate a fost de la bun început mare, cu foarte mici excepții. Și, de multe ori, nu ni s-a pus la dispoziție doar o sală, ni s-a pus la dispoziție, în exclusivitate, o biserică. O biserică nu dărăpănată și lăsată de izbeliște (aceasta întâmplându-se în cazuri foarte rare), ci în bune condiții. Iar dacă a fost nevoie de curățenie sau de reparații, aceasta ne-a dat posibilitatea să ne implicăm și noi puțin în restaurarea și restructurarea bisericii puse la dispoziție. De cele mai multe ori, însă, ni s-a dat la dispoziție și ni se dau la dispoziție biserci în foarte bună stare care, însă, nu mai au credincioși care să le frecventeze și ni se dă oportunitatea să ne organizăm în respectiva biserică și să o menajăm după tradițiile noastre, să punem un iconostas, să sfințim altarul și oamenii să poată să slujească în toată buna rânduială. De exemplu, la Lucca, unde am fost înscăunat în 8 mai 2008, s-a îngăduit inclusiv pictarea bisericii, s-a permis instalarea unui iconostas, să se pună icoane, strane, etc. Deci acum aceasta este o biserică în toată buna rânduială ortodoxă românească tradițională. Am sfințit biserica în 2016 și ea funcționează ca orice biserică ortodoxă de pretutindeni, din țară de la noi sau de altundeva și disponibilitatea aceasta, spre deosebire de ce se poate crede sau imagina uneori, nu are „gânduri ascunse”. Și este o disponibilitate pur creștinească, pe temeleia aceleaiși Evanghelii pe care și noi o propovăduim; este aceeași Evanghelie, nu sunt schimbate Evangheliile. Lucrul acesta se vede și în faptul că prezența noastră în orașele din Italia este de cele mai multe ori bine primită și bine acceptată. Integrarea comunității noastre este mai ușoară și datorită latinității noastre și a afinităților în multe aspecte cu realitatea italiană și cu mentalitatea populară italiană, dar contează mult și faptul că aceste structuri au fost puse la dispoziția Episcopiei noastre, de multe ori, pentru zeci de ani sau 99 de ani sau chiar ne-au fost donate. La ora actuală avem, astfel, 19 structuri, cumpărate sau primite în donație, care sunt în proprietatea Episcopiei și, respectiv. a parohiilor noastre. Aceasta a contribuit la o mai bună înțelegere și o mai bună colaborare, pe toate planurile pe care este posibil să colaborăm, cu realitatea creștină a locului. Și repet ce spuneam și înainte, că, și pe plan social, de multe ori, avem un mare sprijin din partea comuunității catolice locale care, prin Caritas, dar și prin parohiile care există în localitățile respective, ne sprijină și, atunci când avem nevoie să cazăm pe cineva care nu mai are unde să locuiască, apelăm și batem la ușa creștinului catolic, a parohiei sau episcopiei catolice și primim sprijin, primim ajutor, primim o vorbă bună. Dacă sunt și excepții care să întărească regula, aceasta se poate întâmpla pretutindeni; nu avem de a face cu îngeri, nu idealizăm lucrurile, însă, în marea majoritate a cazurilor, disponibilitatea este mare și asta a permis și a contribuit în mod concret la dezvoltarea parohiilor și a comunităților noastre în Italia, având ca urmare imediată faptul că se încheagă comunitatea și că familiile se apropie de biserică, iar copiii vin și au spațiu, și curte sau o sală în care să se întâlnească, să învețe o rugăciune, să învețe un cântec în limba română, fără să fie perturbați și fără să li se pună vreo condiție, cine știe care, în ceea ce au ei de făcut. Pentru aceasta Dumnezeu vede și știe și judecă și răsplătește, așa cum numai El știe să răsplătească pe cei care fac binele. 
 
Rep: Ce raport are Episcopia Ortodoxă Română din Italia cu celelalte biserici ortodoxe din alte țări prezente pe teritoriul italian, cu biserica greacă, cu cea rusă? 
 
PS Siluan: Episcopii de pe teritoriul Italiei sau care au jurisdicție pe teritoriul Italiei, chiar dacă nu locuiesc în Italia, sunt constituiți, din 2009, dar funcționând, să zicem, mai concret, de prin 2011, în Consiliul Episcopilor Ortodocși pentru Italia și Malta, un consiliu care are ca rost să coordoneze activitatea pastorală, și nu numai, a comunităților ortodoxe prezente pe teritoriul Italiei, fiecare după jurisdicția ei, și să exprime în același timp unitatea și comuniunea dintre ortodocși. Astfel de consilii sau adunări episcopale se află în multe zone ale lumii, după cum este decis între diferitele biserici autocefale și după cum s-a întărit, cum s-a stabilit și la Sinodul din Creta, din vara anului trecut. În felul acesta, noi, întâlnindu-ne din când în când și împreună-slujind din când în când, putem să avem o viziune comună și uneori să luăm o poziție comună pe anumite chestiuni de ordin public și de interes public în Italia și, de asemenea, putem să ne manifestăm ca o biserică aflată în unitate și comuniune. În Italia există o arhiepiscopie ortodoxă de tradiție greacă, ce ține de Patriarhia Constantinopolului, care de mulți ani este prezentă în acest teritoriu, comunitatea greacă având mai multe bsierici în Italia, deși nu mai are credincioși așa de mulți, dar există o istorie a acestei comunități și sediul acestei arhiepisccopii este la Venția. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ghenadie este întâistătătorul acestei arhiepiscopii ce are 70 - 80 de parohii, comunități mai mici, în general, și care are un patrimoniu cultural și un patrimoniu bisericesc important. După aceea, comunitatea rusă are, de puțină vreme, un episcop care coordonează activitatea pastorală în Italia, dar și în toate celelalte comunități din afara Rusiei. Este vorba de Preasfințitul Părinte Episcop Antonie, care are sediul la Roma și care are în grijă câteva zeci de parohii în Italia, având și unele structuri care datează de mulți ani. De exemplu, ei au o structură importantă pentru întâmpinarea pelerinilor, la Bari, pentru că mulți pelerini vin din partea Rusiei și au venit și în trrecut, când se organizau pelerinaje tradiționale și continuă și acum, în număr tot mai mare. De asemenea, există o biserică de tradiție rusă și la Napoli, și în alte zone ale Italiei. De asemenea, comunitatea sârbă are o biserică, o adevărată catedrală, din jurul anului 1700, la Trieste. Nu sunt multe comunități sârbești; cred că mai este una, în afara celei de la Trieste, și nu au un episcop pe teritoriul Italiei, ținând de episcopul sârb care rezidează în Austria, dar care se ocupă și de Italia. De asemenea, există o comunitate bulgară la Roma, cu un preot care vorbește și românește puțin, cu care ne înțelegem și foarte bine, și care încearcă, cum este și firesc, să-i strângă pe credincioși. Sunt câțiva preoți georgieni, de asemenea, pe care și noi am încercat să-i sprijinim, ca și pe bulgari, când au început, neavând nici ei structuri, și, ca să reușească să-și adune puțin comunitatea, și la Milano și la Veneția, am încercat să dăm o mână de ajutor. Încet încet, mai apar creștini care vin din partea Orientului Mijlociu, dintre migranții care vin în număr foarte mare în Italia, în special din Siria, care, acum 20 de ani, erau 20% creștini ortodocși din populația Siriei. Acum cred că ortodocșii creștini au mai rămas doar câteva procente – 2 – 3%, în Siria. Deci, și pe aceștia, când apar bisericile noastre, deși mai greu se apropie, pentru că nu înțeleg limba chiar deloc, încercăm să-i sprijinim, încercăm să-i ajutăm. 
Între noi ortodocșii prezenți în Italia încercăm să slujim împreună și, când au ocazia, pe preoții noștri din localitățile unde există parohii ortodoxe de alte limbi și tradiții, îi îndemn să împreună-slujească cu ceilalți, să-i invite la evenimentele parohiei, să participe la evenimentele lor și, în felul acesta, să dăm mărturie despre comuniunea noastră, despre unitatea noastră orodoxă pe teritoriul Italiei și în spațiul public italian, unitate care este foarte importantă  și care, în ultima vreme, este pusă la încercare datorită tendințelor care există, uneori, de a absolutiza o viziune individuală, o părere individuală care, într-un fel, să dorească să se impună împotriva și în detrimentul viuziunii generale a bisericii și viziunii tradiționale și străvechi a bisericii noastre, cu privire la unitate și la diversitate. 
 
Rep: Pe teritoriul italian sunt și patru mănăstiri ortodoxe. Ce activități se desfășoară în interiorul acestor lăcașuri? Pot fi vizitate?
 
PS Siluan:  Sunt patru începuturi de mănăstiri și două mici schituri, care funcționează pe teritoriul Italiei, prima fiind întemeiată de Buna Vestire, în anul 2007, la Mirabella Eclano, nu departe de Benevento, având chiar hramul „Buna Vestire”. Acolo este un singur părinte care încearcă să aibă un program de viață călugărească și duminica este slujbă acolo, iar creștinii din zonă merg acolo, nefiind un teritoriu pe care să avem o parohie la o distanță foarte apropiată. După aceea, s-a întemeiat, în toamna lui 2008, în septembrie, mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, care funcționează pe lângă sediul Episcopiei noastre, care este o mănăstire de maici; practic maicile care slujesc la sediul episcopului au statut de mănăstire, așa cum și monahii care stau în jurul episcopului au statut de mănăstire, aceasta fiind chiar catedrala episcopului. Aici, în Mănăstirea de pe lângă sediul Episcopiei, s-au început mai multe proiecte: aici a început proiectul “Calendarului tuturor sfinților” sau “Calendar catehetic lărgit”, adică un calendar în care s-au introdus, pe lângă sfinții din mineele noastre tradiționale (e vorba de cărțile care au slujbele sfinților de peste an împărțite pe fiecare lună; lună, în greacă, se spune „mena”, de unde menea, transcris în românește Minei), și sfinți ai altor biserici ortodoxe. Apoi, s-au introdus, de asemenea, și se introduc, an de an, noi sfinți mucenici,, pentru că este un număr foarte mare de mucenici care nu s-au introdus nici în Minee, nici în calendare - numai la Roma se vorbește de cel puțin două milioane de mucenici, dar sunt voci care spun că au fost cel puțin patru milioane, oicum nu s-au putut număra. De exemplu, dacă vă duceți la Basilica Santa Prassede, la Roma, la această bijuterie, și arhitecturală, și murală, cu niște mozaicuri minunate și chiar cu un mozaic cosmatesc pe jos, în această minunată biserică există o listă a Sfintelor Moaște care s-au adusa colo prin secolul VI sau VII de un Papă (Urban al II-lea, dacă nu mă înșel), și în care se spune ale cui erau moaștele din cele opt căruțe care s-au adus acolo: câți Papi, episcopi, mucenici, ș.a.m.d. Și se spune ceva de genul: 1200 de soldați, decimați datorită faptului că erau creștini. Deci sunt foarte multe sfinte moaște ale mucenicilor care nu se pomenesc cu numele; de multe ori avem cutare sfânt și 150 de soldați împreună cu dânsul, sau 200 de mucenici sau 1200 de mucenici. Deci numărul mucenicilor este foarte mare și proiectul acesta a început aici, la noi, la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului. Tot aici au demarat și alte proiecte editoriale: „Merinde pentru suflet” – foaie de cateheză ce funcționează on-line, săptămânal; tot aici se lucrează la un ghid al Romei pentru pelerinii ortodocși, etc. Partea editorială, să zicem așa, s-a coordonat de aici, dar nevoia de a amenaja sediul și toate cele de la sediul Episcopiei facă în așa fel că este mai greu să ne ocupăm și de celelalte, și de editură și de toate, fiind în număr redus. 
De asemenea, în 2008, în vară, s-a primit o mănăstire monument istoric național de la Bivongi. Este vorba de o biserică ce datează din 1100 și care era contemporană cu un sfânt deneam grec, Ioan Theristis sau Ioan Săcerătorul, care s-a adăugat în locul acela la alți pustnici care erau de mai multe generații acolo, cel puțin de prin anii 800, dar se pare că erau și mai de demult. Și Mănăstirea aceasta ne-a fost încredințată de către Primăria din Bivongi, pentru 99 de ani. Acolo este o comunitate de monahi: părintele stareț, Iustin, și încă trei frați, novici pentru viața monastică. În Calabria este această mănăstire. Deja sunt pelerinaje care se organizează acolo. Părinții de la Bivongi fac tămâie, cu rețetă de la Sfântul Munte Athos, fac lumânări, sculptează în lemn, etc. Lângă Benevento, la Mănăstirea Mirabella Eclano, se confecționează icoane lipite pe lemn și Pr Nicodim e implicat în activitatea editorială a episcopiei. 
Nu departe de Benevento, spre Salerno, la Montecorvino Rovella, este o altă mănăstire de monahi, care are un părinte fondator – un părinte de origine italiană, fost pastor valdez, care a devenit ortodox, părintele Damian, inginer agronom, care este destul de în vârstă și cu o sănătate destul de precară și, alături de dânsul, este un ieromonah român, părintele Rafael, care îl ajută și slujește și se ocupă de românii din zonă, care nu au cum să ajungă până la Salerno sau în altă parte. Ei se ocupă mult și de grădinărit;  părintele stareț fiind agronom se pricepe foarte bine la asta și inclusiv la animale, ei având astfel o gospodărie destul de frumoasă acolo, deși sunt numai doi. Și acolo este un loc liniștit în care creștinii merg destul de regulat și se poate vizita, bineînțeles. Nu dparte de Roma, avem un schit închinat Sfântului Proroc Ilie, la Regniano Flaminio, unde este un singur monah, părintele Ștefan. Pe lângă acest schit funcționează și o parohie formată, în mare parte, de creștini români din partea de nord a României, aproape de unde se agață harta în cui, cum se spune, sunt etnici ucrainieni, care slujesc și în românește și cântă în ucrainiană cântece tradiționale, și colindă în ucrainiană; vin de fiecare dată și mă colindă și aici cu colindele lor tradiționale. Această comunitate este fondatoarea și susținătoarea schitului. 
Nu departe de Trieste, la Muggia, avem un mic schit de maici, care deocamdată, neavând preot, nu are o activitate pastorală externă, cu slujbe publice, să spunem așa, și, de aceea, nu primește pelerini. Însă maicile de acolo au o activitate socială cu totul deosebită, colaborând cu diferite asociații din zonă și ocupându-se de copii cu probleme și pentru integrarea copiilor care provin de la imigranți, români și din toate orizonturile. Ele lucrează și într-o casă de cură, pentru a-și putea întreține cele necesare vieții și, de asemenea, ele s-au specializat în legarea de carte veche, fiind venite în Italia cu mai mulți ani în urmă. 
Deci, în felul acesta, și realitatea monastică, să zicem, are un început; este doar un început. Se folosește o expresie pentru a-i desemna pe cei ce trăiesc în mănăstiri așa mici, care sunt începătoare, și nu se vorbește de numărul de viețuitori, ci de numărul de „supraviețuitori”. Așa și noi vormim de cei care acum încearcă să „supraviețuiască”,  la început de drum, și nădăjduim că temelia pe care o pun ei și jerfa pe care o fac, să fie urmată și de alții și să aducă roade mai târziu. Dar deja prezența lor în spațiul italian constituie o mângâiere și o încurajare pentru toți cei care trec pragul acestor mănăstiri și schituri, deci îi îndemnăm pe toți frații noștri să nu ezite să meargă să le vadă și să le viziteze. Și aici la Episcopie vin pelerinaje, inclusiv din țară, prin centrul de pelerinaj de la Patriarhie, de la Basilica, și din alte părți. E frumos de mers peste tot, ca să se vadă realitățile de aici din Italia, mai ales la Mănăstirea de la Bivongi, care este o adevărată capodoperă, biserica principală fiind în restaurare acum, restaurare pe care o urmăresc Belle Arti din zonă, ea fiind monument național, dar sperăm că, până în vară sau cel târziu până în toamnă, această restaurare să se încheie pentru a se relua slujbele în biserica mare, deocamdată slujindu-se în pronaosul bisericii.    
 
Rep: Pe lângă Episcopie este și un Centru de Pelerinaje pentru românii din Peninsulă. Care sunt pelerinajele pe care le preferă credincioșii români din Italia? Spre ce destinații se îndreaptă ei? 
 
PS Siluan: De câțiva ani, există acest Centru de pelerinaje coordonat de una din preotesele noastre: Aurelia Dringo, care, împreună cu o persoană sau două de la care primește ajutor aici, la Centrul Eparhial, organizează în fiecare an peste 40 de pelerinaje, în ultimii ani, în Italia, din parohiile noastre. Se vizitează „locuri sfinte” din Italia. Roma este o țintă cu predilecție, dar sunt parohii care merg și la Veneția, la Bari, la Sfântul Nicolae, sau la Sfântul Apostol Timotei, la Termoli. Nu departe de Termoli, avem și un centru pastoral, de 2 ani, închinat tot Sfântului Timotei. Se mai merge si la Bivongi, în partea de sud a Italiei, unde a fost o prezență monastică foarte timpurie și până târziu, până mult după căderea Constantinopolului, și unde se păstrează și grote ale călugărilor care au trăit în locurile acelea, în Calabria și, de asemenea, în Sicilia. Mănăstirea noastră de la Bivongi este în Valea Stilarului, care este o adevărată sihăstrie, plină de locuri monastice străvechi, unde se pot vizita peșteri ce cea a Sfântului Ilie Speleotul sau Peștera Sfintei Maria Egipteanca. La Stilo și în împrejurimi sunt, locuri unde monahii erau într-o foarte strânsă legătură cu Sfântul Munte Athos, mai ales că partea de acolo a Italiei - Calabria și Sicilia - a fost multă vreme sub Imperiul Bizantin, a depins de Imperiul Bizantin, de asta se mai numește și Marea Grecie, „Magna Grecia”. 
Creștinii noștri, constatând cât de bine și de folositor este să mergi în pelerinaj, au început să dorească să meargă și în Țara Sfântă; este o destinație pe care creștinii de la bun început, de la începuturile creștinătății, au început să o facă. Avem, de exemplu, Jurnalul pelegrinei Egeria de la Roma, care, în anii 370 și ceva - 380 și ceva, trecea în pelerinaj pe la Ierusalim și povestea în jurnalul ei tot felul de detalii excepționale care ne spun cum se întâmpla la vremea respectivă perioada postului, de exemplu, și perioada Săptămânii Mari. Ea dă detalii despre fiecare zi din Săptămâna Pătimirilor: ce se întâmpla în Lunea Mare, în Marțea Mare, în Miercurea Mare, în Joia Mare, în Vinerea Mare, în Sâmbăta Mare și cum se ajungea la Paști, ce se slujea, unde se mergea, etc. Săprămâna Pătimirilor era, la acea vreme, un pelerinaj continuu și o rugăciune continuă. Sunt niște mărturii extraordinare! Deci mulți credincioși doresc să meargă în Țara Sfântă. Avem multe pelerinaje în fiecare an, cred că în fiecare lună este cel puțin un pelerinaj spre Țara Sfântă. 
O altă destinație apreciată de pelerini este Grecia. În Grecia sunt multe locuri cu Sfinte Moaște ale sfinților de demult sau a celor mai recenți. Sunt grupuri care merg și la Tesalonic, la Sfântul Dimitrie, la Sfântul Grigorie Palama, sau merg la Meteora, care este o destinație foarte dorită de creștinii noștri, și peste tot unde sunt Sfinte Moaște: la Sfântul Nectarie, la Sfântul Ioan Rusul și Sfântul Spiridon ș.a.m.d. Dar avem și pelerinaje la Sfântul Munte Athos, bărbați, bineînțeles, așa cum e rânduiala acolo. Sunt grupuri de bărbați și clerici, care merg împreună la Athos. Vara, creștinii din Italia își fac propriile „pelerinaje” în țară; când se duc în țară, mulți spun că am fost pe la mănăstirile cutare, din zona din care sunt: din partea Moldovei, sau a Olteniei sau a Transilvaniei. 
Centrul de pelerinaje se află sub oblăduirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, mari pelerini, mai ales Sfântul Pavel, mare pelerin și mare misionar, și constatăm că este mare folos din aceste pelerinaje la care participă creștini, pentru că se întorc cu inimile pline de har și pline de bucurie și nu vorbesc de altceva decât de a se întoarce cât mai curând, încă o dată, cel puțin, în locurile respective, să le vadă mai cu tihnă, să stea mai mult, să se bucure mai mult, și am văzut oameni a căror viață s-a schimbat în urma unui pelerinaj. Deci este evident că pelerinajul nu are ca scop doar vizitarea turistică și fotografierea locurilor unde oamenii merg, ci e cu adevărat un demers spiritual, o căutare spirituală care găsește răspunsuri în locuri sfinte unde inima omului e mai deschisă, unde este și rupt puțin de activitatea cotidiană și de realitatea cotidiană care de obicei îl trage în toate părțile și, astfel, primește folos și ajutor. 
Trebuie să spun că, în Italia, locurile sfinte sunt foarte căutate de românii noștri de aici și văd că, încet – încet, sunt căutate și de românii din țară. Aceștia vin, mai ales, prin Centrul de pelerinaje Basilica, al Patriarhiei Române, și vin destul de sistematic la Roma și nu numai, și la Bari și în alte locuri, pentru că, nu trebuie să uităm, că multe dintre moaștele sfinților apostoli sunt în Italia. În afara de moaștele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care sunt la Roma, mai sunt Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Matei, la Salerno, ale Sfântului Andrei, la Amalfi, (acolo mergem în pelerinaj destul de regulat); moaștele Sfântului Apostol Toma sunt la Ortona, ale Sfântului Apostol Luca, la Padova, cele ale Sfântului Apostol Timotei, cum spuneam, sunt la Termoli, ale Sfântului Evanghelist Marcu sunt la Veneția. Deci există o prezență importantă a sfinților apostoli și a altor mari sfinți aici, pe teritoriul Italiei, prezență ce merită luată în seamă și cercetată și merită să se tragă folos de pe seama ei, mai ales că noi reușim să ajungem să ne închinăm la respectivii sfinți și chiar să slujim la locurile respective, chiar pe mormintele lor. 
 
Rep: Cum reușiți să-i coordonați pe toți cei aproape 250 de preoți ortodocși români din Italia?  
 
PS Siluan: Trebuie să spun că raportul meu cu preoții de aici din Italia a suferit o transformare destul de radicală în sensul că în 2004, când am venit aici, mai precis la sfârșitul anului 2004, erau 30 și ceva de preoți. Asta înseamnă că mă întâlneam, cu ei și cu credincioșii pe care îi păstoreau, cel puțin o dată pe an, lucru care - cu regret trebuie să o spun - nu se mai poate întâmpla în momentul de față. E imposibil. Dar ceea ce încerc să fac este să păstrez o legătură cu ei și să dau disponibilitate de comunicare și de legătură clericilor din Episcopie, deși în ultima perioadă sunt cam apăsat de multe alte solicitări, și să încerc să păstrez o legătură cu cei care doresc să aibă această legătură și cu familiile lor, cu soțiile lor, cu copii lor, în cazul în care aceștia sunt mai mari și doresc să aibă un dialog cu mine. Deja faptul că putem să lucrăm împreună cu preoții și cu preotesele - care au un rol cu totul deosebit în pastorala noastră de aici și în implicarea pastorală, în viața parohiilor, este un lucru important și mare! - și încercăm să ne folosim de o parte dintre mijloacele de comunicare pe care le avem la dispoziție, mai ales de email, prin grupuri de corespondență,  sau să folosim mijloacele pe care le avem pe telefon, tot felul de aplicații prin care putem să comunicăm cât mai rapid și direct. Am creeat un grup cu care comunic direct cu preoții și un alt grup cu care comunic direct cu preotesele. Prin aceste grupuri urmărim să avem un schimb de idei, de gânduri, și, de exemplu, grupul preoteselor chiar funcționează destul de bine; chiar dacă nu sunt multe preotese care sunt implicate, să zicem, în mod direct în a propune texte, idei, de a furniza informații celorlalte, e de ajuns să fie una sau două care sunt mai active și care propun tot felul de materiale catehetice și de cultură generală celorlalte.  În general, ținta schimburilor dintre preotese este educarea copiilor și tot ce este interesant și potrivit pentru aceasta. Este, de exemplu, o preoteasă de-a noastră, o fostă ingineră, care coordonează și urmărește site-ul copiilor și tinerilor, care a postat acolo tot felul de materiale pe care preotesele le-au trimis. Deci se pot citi acolo tot felul de idei de cateheză, de desenat, de cântat, de poezii de toate felurile, dar și rețete culinare și jocuri ș.a.m.d. În câțiva ani s-au adunat acolo tot felul de materiale prin această emulație, prin acest schimb între preotesele care participă la dialog și care comunică și care reacționează la acest schimb de mesaje. 
Același lucru se întâmplă și în partea preoților, însă preoții, fiind mult mai ocupați, nu reușesc întotdeauna să comunice pe planul acesta, dar și acolo sunt câțiva preoți care animează, să zicem, această comunicare. Comunicarea personală cu clericii caut să o întrețin, cât mă țin puterile, prin mesaje, prin telefon sau prin mail, și, în funcție de disponibilitatea pe care o am, mă întâlnesc cu ei față către față. 
Sunt preoți, preotese cu care mă întâlnesc destul de regulat, dar regulat înseamnă tot mai rar, dar, măcar o dată pe an sau de două ori pe an, stăm de vorbă o oră. La început, ne vedeam mai ales în perioada posturilor, dar, de când solicitările au crescut, ne vedem  și în afara lor, și continuăm un dialog în felul acesta. Însă cred că, dacă m-ar solicita la aceeași măsură toți 249 - sau câți sunt - dintre care 242 sau 243 sunt căsătoriți, ar fi cam complicat să le răspund tuturor. Deja, mă simt total depășit de solicitările lor, însă mă consolez cu faptul că sunt ierarhi în țară care au un număr mult mai mare de clerici și, uitându-mă spre cât de mulți preoți sunt acolo, mi se pare că, totuși, nu-i chiar așa de greu. Numai că, la acești 249 de preoți, se adaugă și 13 sau 14 diaconi și, în plus, toți acești clerici nu sunt răspândiți într-un județ sau în două, ci sunt răspândiți într-o țară întreagă (avem 2 preoți Sardinia, în Sicilia sunt 8 sau 9 preoți, unul este și în Malta – acolo nu am fost niciodată deocamdată, deși a început slujirea de vreo 4 ani, de Paște.
Cel mai greu este să ajung să mă întâlnesc cu creștinii pe care-i păstoresc toți acești preoți, că unii dintre creștini, săracii, mă văd doar în poză, mă văd doar în tabloul acela tradițional al episcopului, ce se află în fiecare biserică și mănăstire pe care o păstoresc. Deci aș spune că există o dorință de comunicare la majoritatea preoților, însă sunt și preoți care sunt obișnuiți - să zicem așa - cu distanța administrativă și ierarhică față de episcop și păstrează această distanță pe care eu, la un moment dat, aveam timp să încerc să o reduc și să mă preocup de reducerea ei;  din păcate, în ultima vreme, nu mai reușesc să mai fac eu demersuri de a reduce distanțele și atunci se riscă uneori să se stea la o distanță care să zicem răcește relațiile și îi face pe oameni să devină și mai sfioși în demersul lor. Uneori, însă, îi mai "deranjez" eu, le mai trimit un mesaj sau îi mai întreb ce mai fac și îi determin să iasă din această „distanțare” și îmi scriu și îmi mai spun ce s-a întâmplat în ultima perioadă la ei. Preoții începători, de pildă, trebuie să îmi scrie lună de lună, în primul an de activitate, și majoritatea o fac; apoi, în al doilea an, îmi scriu la fiecare trei luni de zile, iar după aceea, trebuie să-mi scrie cel puțin o dată la șase luni. 
În general, noi căutăm să lucrăm cât mai bine împreună, iar faptul că avem acum protopopiate și protopopiatele s-au împărțit în zone pastorale, asta face că ei, în grupul pastoral în care se află, pe distanțe mai mici, se întâlnesc mult mai des și nu riscă, așa cum riscau înainte, să fie izolați, pentru că tot timpul trebuie să te întâlnești, în fiecare lună, cu cei 2 - 3 preoți cu care ești în grupul pastoral respectiv, să faci slujbă. Și atunci asta îi mai scoate din izolare și, chiar dacă nu vorbesc cu mine sau nu comunică cu mine în mod sistematic, comunică între ei și se mai compensează. 
 
Rep: La Roma sunt cele mai multe parohii ortodoxe. Pe când și o biserică românească, aici la sediul Episcopiei? 
 
PS Siluan: Prioritatea noastră în Pastorala din Diaspora a fost și rămâne - și probabil va rămâne multă vreme, ca să nu zic mereu, - căutarea persoanelor, căutarea sufletelor și adunarea lor în jurul rugăciunii, în jurul preotului, în jurul episcopului. Spuneam și la început că e evidentă necesitatea unor structuri și simțim mult lipsa lor. Una este să faci misiune într-o țară unde există deja biserici, ca și în țara de unde vii, și să te duci într-o țară ortodoxă, în Grecia sau altundeva, unde ar fi o țară țintă de imigrație a ortodocșilor, și cu totul altceva să te duci într-o țară unde - da există biserici, dar numai că ele sunt arhitectural altfel, chiar dacă, spuneam și la început, o mie de ani de temelie comună, de comuniune în Hristos și in Biserică înseamnă totuși mult. Adică sunt foarte multe biserici î stil roman în Italia. La Trani, de exemplu, parohia noastră slujește într-o biserică din secolul IX, o biserică a Sfântului Martin, - Martin de Tours, mare sfânt ierarh, mare teolog - și este o biserică romanică, o frumusețe, o capodoperă, care merită văzută; sau biserica de la Bivongi, de la mănăstire, e din anul 1100. La Ravenna, de exemplu, se slujește în fosta catedrală a Arienilor, o biserică ale cărei baze sunt în secolul VI, deci o biserică foarte veche, ș.a.m.d.
Structurile ne lipsesc, însă prioritatea totuși a rămas și rămâne biserica din oameni. Noi zidim, prin botez, putem piatră de temelie la biserica nu numai din sufletul omului, ci din persoana umană; persoana umană este chemată să devină biserică. Sfântul Apostol Pavel zice: ”Nu știți voi că sunteți templele Duhului Sfânt, biserica Dumnezeului celui viu și că trupurile voastre sunt templele Duhului Sfânt?” (Cf. 1 Cor. 3, 16; 6, 19; 2 Cor. 6, 16).  Și atunci prima biserică de care ne ocupăm și trebuie să ne ocupăm, chiar dacă zidim și biserici de piatră, este biserica sufletului și biserica din om. Omul ca biserică. Ne ocupăm de om ca de biserică. Și, dealtfel, sfințirea bisericii se face după modelul botezului: ce se face omului la botez, se face și pentru biserica ce se sfințește. Biserica trimite la om și omul trimite la biserică, persoana trimite spre biserică. Dar desigur încercăm - pe măsură ce avem comunități puternice, care au capacitatea să zidească biserică, ceea ce nu este un lucru chiar așa simplu - să zidim și biserici de zid. 
Și cum spuneam, sunt deja 19 structuri, prin mila lui Dumnezeu, în proprietatea episcopiei și (sau) a parohiilor noastre. Avem deja câteva biserici pe care le-am construit din temelie sau pe care suntem pe cale să le construim și sperăm ca, și la Roma, să se întâmple acest lucru. Deja aș putea spune că, odată cu sediul Episcopiei noastre aici la Roma, care este proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, paraclisul de aici este o adevărată biserică. Deși ea nu are decât are 90 și ceva de m²,  c cu terasele, cu extensiile din afara spațiului propriu zis, unde stau oamenii care nu încap în biserică și unde au un mic acoperiș care să-i apere de ploaie sau de prea mult soare, spațiul se lărgește și “biserica” aproape se dublează. Nu este propriu-zis o biserică construită cu turle, cu clopote ș.a.m.d, dar este un sfânt lăcaș cu nimic mai prejos, duhovnicește vorbind, decât orice alt sfânt lăcaș. 
În plus, Parohia noastră de la Ostia, Intrarea Domnului în Ierusalim, a cumpărat un teren de 7.000 de m² la Arriccia, zonă care face parte  tot din Roma, și este într-o perspectivă concretă și reală de a construi biserică, doar că săpăturile arheologice care s-au făcut acolo, descoperirile arheologice care s-au făcut acolo au întârziat demersurile de construcție. Acolo s-a descoperit o necropolă unde au fost descoperite peste 80 de morminte din secolele II – III, maxim până în secolul IV. Deși aceasta a întârziat proiectul de construcție, eu personal l-am considerat a fi o binecuvântare, un privilegiu: să știi că zidești biserică și că ești într-un loc unde este o necropolă în mare parte creștină, cu semne din creștinismul primitiv: de exemplu, cu peștele scrijelit pe unele dintre țiglele care foloseau la edificarea mormintelor respective, cu vechi altar creștin (un fost altar păgân convertit în altar creștin) unde se observă prezența absidei… Nu știm încă cui a fost închinat acest altar, dar se presupune că a fost închinat unuia dintre sfinții mucenici din zona respectivă; oricum, este o mare binecuvântare, chiar dacă nu știm cui a fost închinat. Aici ar prima perspectivă mai concretă de a se construi o biserică. În incinta viitoarei biserici deja există amenajată o capelă provizorie, dar care în interior este foarte frumoasă și corespunzătoare cu toate cele potrivite cu o biserică tradițională. 
De asemenea, nu departe de Roma, la Guidonia, s-a construit o biserică. S-a ridicat biserică de zid și este o biserică în toată regula; se și slujește acolo în mod regulat acum. La Marcelina, spațiul de biserică ce s-a primit acolo s-a cumpărat și s-a și extins cu o verandă, ceea ce a făcut să devină mai mare; s-a și pictat parțial și s-a cumpărat și curtea, urmând ca și spațiul alăturat să revină parohiei. Și la Prima Porta, în nordul Romei, există, de asemenea,  probabilitatea destul de evidentă ca, în curând, să se obțină un teren pentru o biserică și să se înceapă demersurile în acest sens. 
Deci, lucrurile vin încet – încet, însă cu cât ne ocupăm mai mult de comunitate, de suflete, de biserica sufletului și de oameni ca de biserică, cu atât cred că, în mod firesc, va veni și timpul pentru construirea bisericilor. 
La sediul Episcopiei ne gândim de mulă vreme, chiar de la bun început, la acest lucru, însă condițiile administrative și restricțiiile administrative din această zonă care este o zonă istorică, archeologică, dar este și zonă agricolă și este și zonă al cărui peisaj în principiu nu se poate modifica, toate aceste aspecte fac imposibilă, deocamdată, construirea unei biserici. Însă repet, aceasta înseamnă că, între timp, Dumnezeu ne dă răgaz să avansăm și mai mult cu lucrările pe parte de „interior”, cu cele „din lăuntru”, urmând să vină și vremea când se vor dezvolta și cele din afară. 
 
Rep: În bisericile ortodoxe din Italia vin și foarte mulți tineri, unii născuți chiar aici, în Peninsulă. Ce reprezintă această generație pentru Episcopia Ortodoxă Română de la Roma?
 
PS Siluan: Se tot spune că tineretul este viitorul, dar noi încercăm să începem cu prezentul; adică să ne ocupăm de tineri azi, și de copii, azi, că dacă tinerii și copiii sunt prezentul, ei vor fi și viitorul; dacă nu sunt și prezentul, nu vor fi viitorul. Atunci încercăm să ne ocupăm, aș zice, deja de cuplurile de tineri și să facem cateheză pregătitoare pentru cununie, în perspectiva îmbisericirii copiilor acestor familii care vin la biserică și să încercăm să facem din demersul de a se cununa în biserică un prilej de integrare a mirilor, a tinerilor respectivi, în viața bisericii, și de angajament personal, nu față de instituție și față de preot, față de episcop, sau față de parohie, ca instituție, ci față de Dumnezeu Însuși, angajament în a trăi creștinește și în a trăi frumos. Și aceasta constitue o bază pe care mai apoi se poate construi educarea creștină a pruncului, care începe, după cum constatăm, din pântecele maicii sale, nu începe de la vârsta de 6 ani sau când te poți înțelege cu el; de acolo începe viețuirea creștină, că mama care se împărtășește, vine la Liturghie și se împărtășește cu Sfintele Taine, măcar din când în când, adică cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, face ca harul care vine în ea, prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, să vină și peste pruncul pe care îl poartă în pântece și care, de bună seamă, nu este izolat prin placentă de Sântul Trup și Sânge al lui Hristos, de împărtășirea pe care o primește mama lui. Harul respectiv îl pătrunde și pe el și îl face să „pre-guste” din sfințenie, să îi devină „familiară”. Iar mai apoi, prin botez, copilul o să dorească și o să caute acest „reper”, pentru că ce înseamnă de fapt ”Harul lui Dumnezeu” și ce le dăm la copii, că zicem că le dăm credința? Dar Harul lui Dumnezeu nu este altceva decât părtășie la viața care izvorăște din Însuși Dumnezeu și pe care Dumnezeu o împărtășește cu noi, că nu poate să ni se împărtășească El în mod „direct”, El fiind din fire neajuns, necuprins, nepătruns cu gândul, inaccesibil din punct de vedere omenesc, dar, prin această energie divină necreată, care este Harul, El ne împărtășește viața lui, ne împărtășește trăirea Lui și noi suntem chipul lui Dumnezeu în care Dumnezeu a așezat potențialul și a înrădicinat prin facere, ontologic, potențialul de a ne asemăna cu El și a sădit dorirea de a ne asemăna cu El; dovadă că, de mici copii, încercăm să ne asemănăm, să ne căutăm un model și ne fascinează cutare și cutare model și vrem să arătăm ca și modelul respectiv: și cum ne îmbrăcăm, și cum ne pieptănăm, și cum avem părul, și cum avem ochii, și hainele și toate. Aceasta se are în vedere atunci când se lucrează cu familia creștină, care mai apoi își aduce copilul la botez și apoi, pe la 6 ani sau chiar mai repede uneori, îl aduce la cateheză; ori duminică dimineața, ori dumincă imediat după împărtășire, copiii se duc la cateheză și, până ies părinții de la biserică și până se termină slujba, ei aud niște noțiuni de credință, vorbesc despre cele auzite în biserică, își lămuresc întrebările pe care le au și se familiarizează cu o „societate”  - că Biserica nu este altceva decât o „societate”, dar e societatea sfinților; Biserica e ca o curte împărătească, Biserica, e Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Și Împărăția lui Dumnezeu are împărat, are curteni și ne familiarizăm cu Însuși Împăratul, cu Domnul Hristos, cu Maica Domnului, Împărăteasa Cerurilor, cu Sfinții Apostoli, cu Sfinții Proroci, cu Cuvioșii, cu Sfințiții, cu Ierarhii, și ne familiarizăm cu ei și ne învățăm „bunele maniere”, ce corespund cu noblețea aceasta care înseamnă să fii a lui Dumnezeu. Că Sfântul Apostol Petru zice:  ”Voi sunteți neam sfânt, preoție împărătească, popor ales al lui Dumnezeu” (1 Pt. 2, 9). Identitatea aceasta presupune și un fel anume de a trăi și atunci noi asta încercăm, să le transmitem copiilor și tinerilor acest fel de fi și de a trăi. 
Deci tinerii reprezintă un prezent, înainte să reprezinte viitorul, reprezintă niște muguri de care trebuie să ne ocupăm cu mare-mare grijă, să avem grijă să nu îi vătămăm, să nu îi supunem la intemperii duhovnicești și familiale și sociale, și comunitare, prea mari și asta înseamnă că-i învățăm credința, dar încercăm să-i implicăm în tot felul de activități cu caracter spiritual, dar - cum spuneam și înainte - și cu caracter cultural, educativ, încercăm să facem ieșiri cu ei, să descoperim frumusețiile culturale și spirituale și istorice ale acestei minunate țări, care este Italia, și de multe ori sunt grupuri de tineri care vin la Roma, altele care merg la Veneția și se întâlnesc unii cu ceilalți. Dar organizăm și weekend-uri de socializare cu ei și de familiarizare, în afara contextului parohial. Avem Centrul pastoral lângă Termoli, de la Sant Martino in Pensilis - de care vorbeam - care este coordonat de părintele Petru Voicu, care este și iconograf. Acest centru începe să devină o țintă tot mai sistematică în care noi ne întâlnim, precum și în alte locuri, bineînțeles. Și încercăm să avem cu tinerii diferite momente de socializare mai largă, să zicem așa, prin festivalurile pe care le organizăm: Festivalul Bucuriei, Festivalul Bucuria Învierii, Festivalul Portului Popular, Festivalul de Limbă românească și, de asemenea, concursul de compunere literară “Slovă românească”, în care ei compun, în proză sau în versuri, opere pe care le trimit spre evaluare și primesc premii. În fiecare toamnă se face acest lucru, iar iarna, la început de an, avem un eveniment legat de Eminescu. 
Apoi se organizează taberele de vară. Avem și tabere de iarnă, dar ne ocupăm mai ales de taberele de vară pe care încercăm să le dezvoltăm tot mai mult, unde, și anul trecut, în cele 21 de tabere, am avut aproximativ o mie de tineri și copii de diferite vârste. Sper ca, anul acesta, să se înmulțească și mai mult aceste tabere care, până acum s-au făcut doar pe zone mai mari, pentru că există parohii care au chiar capacitatea de a organiza o tabără doar cu propriii copii. 
Ne gândim să organizăm, de asemenea, școală parohială de vară; adică pe timpul săptămânii, în vacanță, copiii să vină măcar partea de dimineață, sau chiar și dimineața și după masă, în cadrul parohiei, într-o sală sau într-un spațiu, într-o curte, unde să petreacă împreună, să se și joace împreună, dar și să învețe câte ceva împreună din frumusețile credinței, și ale culturii. Să li se propună cunoștințe și pe plan vizual, picturi, și icoane sau frumuseți ale naturii, etc, și pe plan auditiv: compoziții muzicale extraordinare, și religiose și muzică simfonică, sau chiar să învețe să asculte o muzică bună, o muzică sănătoasă, o muzică ușoară, dar nu „ușuratică”, și să poată să își formeze niște gusturi, pentru că, de gusturile pe care și le formează acum de mici, vor depinde alegerile lor de mai târziu. Deci încercăm să facem pentru ei cât mai multe. 
Avem o Frăție a tinerilor din episcopie, Nepsis-Italia, care este și la nivel de Mitropolie. Ea s-a fondat acolo în anul 1999, la Paris, și, din 2008, din decembrie, funcționează și Frăția Tinerilor ortodocși din Italia, Nepsis-Italia, prin care căutăm să-i cuprindem pe cât mai mulți copii și tineri; să avem întâlniri cu ei, în mod regulat; sunt parohii în care se face întâlnire în fiecare săptămână cu tinerii sau o seară de rugăciune.
M-am bucurat să-i văd pe copiii de la cateheză de la noi, de la paraclisul de la Centrul Eparhial, în jurul stranei, într-o sâmbătă seara, după ce s-au întâlnit să-și completeze icoanele pe care le aveau de colorat; să-i văd că vor să citească și să spună și ei ceva, să cânte și ei la strană. Au umpult strana încât nu mai era loc pentru cei mai mari; s-au retras cei mai mari, au înțeles că trebuie să le cedeze locul copiilor și chiar și cei mai mici s-au înghesuit să zică și ei un verset, să zică și ei ceva dintr-un Psalm, să participe și ei, personalizat, la ceea ce se întâmpla acolo. Am fost uimit să constat acest lucru și mi-am dat seama că uneori ne învață ei ce au nevoie și nu trebuie neapărat noi să inventăm ceva anume pentru ei. Asta mă bucură, asta înseamnă că ei au dorință și au o căutare. Tinerețea înseamnă un potențial enorm care însă are nevoie și de răspunsuri pe măsură și de idei pe măsură, altfel ei abandonând zona sau cadrul în care nu primesc răspunsurile, sau nu sunt apreciați, și caută în altă parte. Dar când sunt apreciați, răspund și ei pe măsură. De exemplu, la sfârșit de an, în jurul datei de 6 decembrie, când se prăznuiește Sfântul Nicolae, dar când este și Ziua Tinerilor noștri, ziua înființării Frăției Nepsis-Italia, am avut în ultimii ani niște adevărate recitaluri ale celor care au talentul de a cânta, de a recita, de a se manifesta în spațiul public, cu darurile pe care ei le au, cu un instrument la care cântă sau cu un moment de recital împreună, – 2 – 3 tineri care știu să recite sau să aducă un zâmbet pe chipurile celor din jurul lor.  Acest lucru arată că ei se simt bine în cadrul în care se află, se simt bine să se manifeste și sunt bucuroși că sunt apreciați de cei care sunt de aceeași credință cu ei. Și asta am văzut-o și în taberele din vara trecută, mergând în una dintre ele, cât de bine se simt ei să se cunoască cu tinerii români și ortodocși prezenți în Italia, din alte colțuri ale Italiei, și să-și împărtășească experiențele și să vorbească între ei românește; să vorbească între ei românește nu pentru că vrem noi neapărat să fie români înainte de orice, ci pentru că ei au o identitate și identitatea respectivă înseamnă și limbă, înseamnă și un mod de a simți și de a aborda realitate și, de multe ori, ei spuneau cu regret că le pare rău că nu continuă să se întâlnească mai des cu ceilalți pentru că, într-un fel, se simt mai apropiați, prin afinitățile pe care le au, și ca și credință, și ca și tradiție, cu cei care au aceeași origine ca și ei. Dar noi sperăm să le dăm acestor tineri reperele cât mai autentice și cât mai consistente de care ei au nevoie și, după aceea, Dumnezeu va face cu fiecare „cel mai binele” care i se potrivește fiecăruia în parte.    
 
Rep: Care este diferența (dacă există) între mentalitatea persoanelor adulte din Italia și cea a tinerilor față de Biserică? 
 
PS Siluan: Adulții care vin din România, totuși vin cu reperele din țară, ei vin cu mentalitatea lor, cu tradițiile lor. Este mult mai puternica trăsătura sau amprenta locului de unde vin, la ei,  decât la copii lor. Deci, mai ales dacă ei au trăit în familiile lor o viață creștinească susținută și au avut un preot dinamic, ei vin cu niște tradiții pe care  vor să le continue  aici, chiar dacă în parohia în care ei vin sunt oameni din toate orizonturile, și vor să ducă mai departe tradiția și în familiile lor. Copiii trăiesc într-un cadru diferit de părinții lor, ei petrecând cel mai mult timp într-un alt context decât cel familial și cel al satului sau al zonei de unde vin părinții lor. Și atunci mediul extern te marchează și își pune amprenta asupra ta, ceea ce face că tinerii și copiii de multe ori percep insistența părinților ca ei să continue credința și tradițiile din România ca pe o constrângere și nu ca pe un avantaj sau ca pe un câștig și ca pe o îmbogățire. Și uneori se mai opun la această exigență sau la insistențele părinților, dar, descoperind încet - încet valorile creștine și frumusețea valorilor creștine, pe care de multe ori părinții nu știu să le explice, să le predea copiilor lor cu explicațiile de rigoare, tinerii și copiii din Italia reconsideră aceste valori și le îmbrățișează, și le îndrăgesc, și nu trebuie să le spunem noi să se îmbrace într-un costum românesc sau să cânte ceva românesc sau să învețe o colindă, că o învață ei de drag și chiar îi uimesc pe părinții lor, care poate nu au avut pedagogia necesară ca să le predea tezaurul pe care îl poartă cu ei. Depinde mult de felul în care părinții predau copiilor tradiția pe care o poartă în ei și de tactul pe care îl au ca sa le predea valorile pe care ei le-au adus cu ei în Italia. Depinde mult receptivitatea copiilor de modul în care părinți și-au însușit valorile și de modul în care le predau mai departe. Copiii și tinerii mi se pare că, uneori, au o dorință să cunoască credința mai adânc decât părinții lor, în sensul că părinții au primit-o pur și simplu, au trăit-o pur și simplu, și-au însușit-o pur și simplu, fără să-și pună prea multe întrebări și, într-un fel, mi se pare firesc: ce primești de la părinți e un dat, nu-l mai cercetezi. Dar copiii de aici au dorința să cunoască credința mai adânc. Problemele și întrebările care li se pun, și la școală și în societatea în care trăiesc, îi provoacă, într-un fel, și ei caută să știe și să afle răspunsuri la ”de ce” - urile pe care ei le au în ei înșiși și pe care le primesc de la cei din jur. Aceasta reprezintă o provocare și pentru părinți, care de multe ori nu știu să răspundă la ”de ce” – urile copiilor lor și reprezintă o provocare și pentru preoți și pentru cateheți, care uneori sunt în dificultate datorită acestor întrebări. De aceea, încercăm să organizăm conferințe, să zicem, la un nivel un pic mai înalt, și chiar să invităm oameni, chiar oameni de știință, oameni pregătiți științific care să poată să le aducă și răspunsuri, și de ordin științific, și argumente științifice la ceea ce înseamnă argumentele credinței. Și de multe ori am observat, și la ultimele conferințe care au fost că părintele Atanasie, părintele arhimandrit, care este și vicarul meu, aici, la Roma, vicar administrativ, că datorită pregătirii să zicem mai științifice, mai teoretice, pe fizică mai ales și în general științe exacte, conferințele lui au avut un mare impact atunci când a venit cu argumente și cu rezultate ale unor cercetări științifice conduse pe 25-30 de ani și care acum vin și confirmă principiile credinței care nu aveau neapărat argumente științifice. Asta le aduce la copii răspunsuri și uneori chiar ii pune în dificultate sau îi pune la treabă să caute și ei, să-și argumenteze, să-și  lămurească întrebările și lucrul acesta nu poate să fie decât foarte bun. Eu cred că, chiar dacă perspectiva creștinilor de mâine va însemna poate comunități mai reduse numeric, cei care vor fi creștini și cei care aleg să trăiască viața creștină o vor face mai adânc. Datoria noastră este să punem la îndemâna copiilor și a tinerelor elementele necesare ca să poată să o facă. Cei care vor alege să fie creștini mâine, vor fi creștini mai deplin, mai adânc, mai conștienți de alegerea pe care o fac și, în cunoștință de cauză, vor alege să trăiască și să gândească și să petreacă în lumea aceasta pe principii creștinești și asta nu poate decât să ne bucure, chiar dacă numărul credincioșilor nu va mai fi pe viitor poate chiar așa de mre. Și Domnul nostru Iisus Hristos ne spune în Evanghelie: " Nu te teme turmă mică " (Lc. 12, 32). Nu o să  fieîn viitor „majorități covârșitoare” de creștini. Într-un fel, cred că istoria își ajunge, își închide cercul și ajunge în punctul în care creștinii erau cum erau odinioară în jurul Domnului Hristos, 12 ucenici, din care unul îl vinde, unul cade, se teme și se leapădă de el, de frică, chiar dacă  revine după aceea, și o să fie mare mărturisitor, Sfântul Petru; ceilalți îl părăsesc în gradină Ghetimani, cu toții, dar totuși unul rămâne, Ioan, lângă cruce, lângă Maica Domnului și femeile mironosițe, până la capăt. Așa și acum, o să  fie probabil mai puțini cei care cu adevărat cred și mărturisesc și trăiesc creștinește, dar aceștia o să fi pe deplin convinși de ceea ce fac și vor neclintiți în fața oricăror valuri sau împotriviri sau prigoane care s-ar putea să vină. 
 
Rep: Cu ocazia Sărbătorilor de Paște, care este mesajul Preasfinției Voastre pentru toți credincioșii ortodocși români din Italia? 
 
PS Siluan: Gândul cu care am intrat în postul acesta a fost acela de a-i îndemâna pe creștinii noștri să lase puțin "grija cea lumească" - cum spune și la slujbă - s-o lase mai deoparte, să o pună pe un plan secund și să repună, cu perspectivă imediată și cu perspectivă de lungă durată, în prim plan propriul suflet, viața lăuntrică, liniștea din lăuntru, pacea din lăuntru și aceasta întemeiată pe o apropiere mai mare și mai personalizată  de Dumnezeul cel Viu. Și când zicem Dumnezeul cel Viu, ne gândim la Hristos Domnul, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om ca să ne arate și care este firescul în a fi om și și care este firescul în a fi ca Dumnezeu. Și la aceasta mă gândesc și acum când ne pregătim în perspectiva Paștilor, pentru că, făcând așa, sufletul se disponibilizează în a pătrunde mai mult și a se pătrunde mai mult de ceea ce se întâmplă legat de Sfintele Paști. Adică Domnul Dumnezeu, nemuritor din fire, „Cel fără de moarte’, făcându-Se Om, își asumă o condiție de muritor și gustă moartea pentru ca, în moartea respectivă, să moară ce este rău. Și atunci, trăind în perspectiva în care vrem să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, în perspectiva Paștilor, eu i-aș îndemna pe oameni să consimtă  să moară în ei, și prin postire, dar și prin mărturisirea păcatelor, și prin voință, să moară în ei tot ceea ce este rău, atât cât văd ei, în gânduri, în trăiri, în demersuri; tot ce e amar, tot ce le aduce amărăciune, tot ce le aduce revoltă și răutate sau încrâncenare în inimile lor, în așa fel încât să facă loc Harului aceluia înoitor și restaurator al întregii lor  ființe care vine din Învierea Domnului Iisus Hristos. Că ce se întâmplă, când Cel fără de moarte consideră că trebuie să moară, moare moartea , dar El nu moare. Și noi, în noaptea de Paști, cântăm "Hristos a Înviat din morți, cu moarte pe moarte călcând ". Moartea Lui, moartea Celui Nemuritor, omoară moartea însăși, Acesta e și principiul homeopatiei de fapt, care este „să pătimești cu același”, și, cu moarte moare moartea, nu moare viața, nu moare binele. Când consimțim să murim la ce este rău, învie  în noi binele, învie în noi gândul cel bun, învie în noi puterea de-a ierta și consimțim să murim față de încrâncenarea aceea care nu ne lasă să iertăm și nu ne lasă să cerem iertare când greșim. Făcând demersul acesta, cred că sunt mari șanse ca Paștile pe care noi îl trăim (Paștile înseamnă trecere), Paștile de anul acesta să devină o „trecere”, de la un fel de viață, care nouă înșine ne devine greu de suportat, apăsător și așa mai departe - cu tinichele și moștenirile pe care de multe ori tot le tragem după noi și ne fac, cum zice Sfântul Apostol Pavel, „să facem răul pe care nu vrem să-l facem și pe care nu dorim să-l facem și nu binele pe care îl dorim” – la o viață nouă, și să reînviem. Să ne facem și noi părtași morții față de cele rele ale noastre - pentru că Domnul Hristos nu moare pentru ale Lui,  pentru că nu avea de ce să moară pentru că nu era nimic rău în El, nu era păcat în El - ca să înviem și ca să se reverse în noi și să ia loc în noi viața cea nouă, viața cea pe care Dumnezeu, întrupându-se, a dorit să ne-o dăruiască. 
Într-un fel - știți ce se întâmplă, și mare mângâiere trebuie să fie pentru noi - omul nefiind unit cu Dumnezeu în Rai, a putut să se despartă de Dumnezeu, dar Dumnezeu așa de bine a gândit să repare acest dezastru, acest cataclism universal  care a însemnat întoarcerea spatelui din partea omului față de El, că vine și își însușește identitate umană, își însușește firea omenească, se „înomenește”, dacă am putea să spunem așa - că în grecește este enantropisanta,  deci când se spune în Crez că “S-a făcut om”, ar însemna că „S-a înomenit”- și întrupându-Se, devenind om, Dumnezeu unește umanitatea la dumnezeirea Lui și și-o însușește în dumnezeirea Lui (noi zicem în termeni teologici, zicem că Hristos Domnul Iisus Hristos enipostaziază firea omenească, adică o include în ipostasul Lui dumnezeiesc, al Fiului Celui împreună veșnic cu Tatăl de care nu s-a despărțit din comuniunea cu Tatăl) și o unește atât de “strâns” și de deplin cu dumnezeirea, că este de nedespărțit. Unirea între om și Dumnezeu în Iisus Hristos este o unire de nedespărțit și, de aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: "cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos ?" (Cf. Rom. 8, 35). Cine ne va despărți de iubirea Lui față de noi și iubirea noastră față de El? Și tot Sfântul Pavel răspunde: nici moartea, nici prigoana, nici supărarea, nici orice fel de suferință, nu ne va despărți nimic și nimeni nu ne va despărți de iubirea Lui Hristos (cf. Rom. 8, 38-39). Asta înseamnă că noi trebuie să înțelegem că Dumnezeu s-a unit cu noi într-un mod de nedespărțit și, numai dacă vrem noi să fim departe și să fim despărțiți de Dumnezeu, vom mai fi despărțiți vreodată de El. Asta presupune însă că privilegiul acesta trebuie folosit și trebuie dorit; partea noastră este doar să subscriem, doar să fim una cu Hristos și să lucreze în noi ceea ce este conform cu El, asemenea Lui. Că zice Sfântul Apostol Pavel: "voi v-ați sunteți asemenea lui Hristos și eu sufăr durerile nașterii până ia Hristos chip în voi" (cf. Gal. 4, 19). Cuvântul pe care îl folosește Sfântul Apostol Pavel "chip" uneori este în greacă ”morfi„, adică formă. Suntem chemați să devenim hristomorfi , într-un fel, adică de aceeași „formă” cu Hristos. Dar alteori, termenul care se folosește în greacă este "ikona", adică suntem chemați să devenim icoană a lui Iisus Hristos, chipul Lui, după cum este folosit în Scriptură, că Dumnezeu ne-a făcut după chipul Lui,, adică "după icoana Lui". Astea e calea și calea prin care se ajunge la această asemănare cu Hristos este renunțarea, lepădarea de păcat, de ceea ce eu consimt rău în inima mea; să mă lepăd de ceea ce nu corespunde lui Hristos, nu e asemenea cu Hristos, nu este „conform” cu Hristos Care e modelul meu, și atunci Dumnezeu face partea Lui. El vine și, prin Harul cel care se revarsă în întreaga făptură și în întregul Univers, prin Învierea lui Hristos, vine și în mine și pune temelie nouă și reașează  temelia care s-a pus în mine la botez și o repune în centrul ființei mele. Și asta nu înseamnă hegemonia credinței în inima omului, că tot omul care se robește lui Hristos devine „robul” lui Hristos. Robul lui Hristos, în mod paradoxal, devine liber de tot ceea ce cu adevărat îl robește în lumea aceasta, plăceri și atracții, care de fapt îl fac pe el sa devina sclav: la alcool la țigară, la sex, la jocurile de noroc, la jocuri pe internet, la televizor și la tot ceea ce poate să-l stăpânească pe om. Că zice Sfântul Apostol Petru: "ceea ce te biruiește,  aceea te și stăpânește" (2 Pt. 2, 19). Deci noi, dacă suntem robi lui Dumnezeu, îl avem „stăpân” pe Dumnezeu și, paradoxal, devenim niște oameni cu adevărat liberi și liberi dorim să fim, și când suntem copii, și când suntem tineri, și când suntem părinți și responsabili de ceilalți, și când suntem șefi de biserică, și când suntem șefi de stat, și cand suntem șefi de primărie sau de prefectură sau de poliție sau de universitate, liberi vrem să fim. Dacă dorim să înțelegem aceasta, avem această oportunitate, aceasta disponibilitate din partea lui Dumnezeu. Toți cei care au încercat să meargă pe calea aceasta sau, mai bine zis, nimeni din cei care a ales să meargă pe calea asta nu a regretat. Toți cei care au ales să meargă pe calea aceasta au aflat împlinire, nu numai în ceea ce sunt ei, ci au aflat împlinire în toată realitatea în care ei petrec și au devenit niște oameni fericiți. 
Deci aceasta doresc tuturor fraților mei de la mic la mare, să fie niște oameni fericiți și împliniți și liberi, cu adevărat liberi, nu liberi numai din vorbă și care să nu poată să spună ”nu” la un chiștoc sau la  nu știu ce ademenire  - ca cea a șarpelui față de fructul pomului din rai la care se uita Eva și îi plăcea că e frumos, și i-ar fi plăcut sa mănânce pentru că era dulce și dă cunoașterea, lucru  care, de fapt, s-a dovedit a fi o mare „gogoașă”, - ci cu adevărat o bucurie și o împlinire care te face un om vertical și un om liber care poți să zici ”nu” oricând, la orice, și care știi să zici ”da” numai la ce e vrednic să zici ”da”. 
Dumnezeu să ne ajute să murim un pic mai mult - că poate nu reușim deplin, dar un pic mai mult să murim - la cele rele din noi, că multe rele s-au acumulat numai în ultimii 27 de ani de când avem libertate (și zicem și dorim să avem libertate, să facem tot ce vrem), și să se înmulțească binele în noi și să se primenească inima noastră, măcar cât ne primenim camerele pe care le spălăm și le șmotruim și le curățim așa de râvnitor pentru Paști, ca să vedem și sufletele noastre la fel de primenite și de „oxigenate” cu binele și cu adevărul lui Dumnezeu. Hristos a înviat!
 
 

Etichete Exclusiv onlineEpiscop ortodox român în ItaliaPS Siluanbiserica ortodoxa Italiacredincioși români

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live