Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: ÎNTRE PRIETENI (CONTINUARE) Joi, 21 Noiembrie

Cele mai citite

Articole recente

Autor

Zenaida Luca-Hac

29 Mai 2011
Vizualizari: 5965
Comentează add

Luna mai a fost un bun prilej pentru maeştrii gastronomi italieni să-l onoreze pe Marele lor Maestru, Leonardo da Vinci, de la moartea căruia s-au împlinit 492 de ani.

Da Vinci, patron şi bucătar

zenaida-luca-hac

Leonardo da Vinci chef ?

Aşa ni-l arată ultimul său manuscris, descoperit la începutul secolului trecut.

Acest manuscris este unic şi preţios pentru că dezvăluie:
- o pasiune secretă a artistului: bucătăria ...
- câteva reţete ce fac furori în lumea chef-ilor mediteraneeni ...
- câteva din invenţiile ”civilizaţiei” davinciene: maşini şi aparate considerate astăzi indispensabile într-o bucătărie sau şerveţelul şi furculiţa şi, poate cel mai important lucru ...
- faptul că un bucătar împătimit a fost cel care a realizat Cina cea de Taină.

I. Codul Romanoff

Ultima şi cea mai surprinzătoare descoperire despre Leonardo a fost făcută la
începutul secolului trecut : un misterios manuscris cu însemnările sale de chef (în italiană
capo cuoco).

Misterios, pentru că, în nici una din cele nu mai puţin de 13.000 de pagini pe care le-a
lăsat, nu pomeneşte nimic despre arta gătitului.

Manuscrisul, cunoscut drept Codul Romanoff, a fost descoperit în anul 1931 la muzeul
Ermitaj (cu toate că, ciudat, Ermitaj-ul îi neagă existenţa !) de către un anume Pasquale
Pisapia, care ni l-a lăsat cu un ”certificat de autenticitate” :

Această operă am copiat-o eu, Pasquale Pisapia, cu propria-mi mână, după manuscrisul
original al lui Leonardo da Vinci, păstrat în muzeul Ermitaj din Leningrad.

Doi autori britanci, soţii Shelagh şi Jonathan Routh, l-au editat şi l-au publicat,
la Londra, în 1987, cu titlul Leonardo's Kitchen Note Books/Notele de bucătărie ale lui
Leonardo.

Ce dovezi există că acest manuscris este original ?

Dr. Marino Albinesi, procuror şi director al Cercului oeno-gastronomic italian, afirmă, în
prefaţa la ediţia italiană a Notelor (2005), că respectivul Codex a putut ajunge în Rusia împreună cu două picturi davinciene aflate la Ermitaj: Madonna Litta, achiziţionată de ţarul Alexandru al II-lea şi expusă, în muzeu, în 1865, şi Madonna del Fiore, donată de ţarul Nicolae al II-lea, în 1914.
Leonardo avea 38 de ani când a pictat “Madonna Litta”. Se stabilise de puţină vreme în Lombardia la Curtea familiei Visconti, care i-o comandase. Pe la jumătatea sec. al XVII-lea, pictura a fost vândută familiei ducilor de Litta din Milano, iar, în 1865, ducele Antonio Litta a vândut-o ţarului Alexandru al II-lea, care a plătit-o, se spune, cu o sumă, echivalentă azi, cu 2,5 milioane de euro.

Şi, poate cea mai credibilă dovadă este chiar L’ Ultima Cena.

Ca să înţeleagă cineva Cina cea de Taină a lui da Vinci şi să se convingă că notele-i de
Maestru al Înaltei Bucătării, revelate în manuscrisul Romanoff, sunt autentice, trebuie să
cunoască neapărat povestea transformărilor sale interioare.

II. Drumul lui Leonardo da Vinci de la bucătăria celor ”Trei Melci” la trapeza
Sfintei Marii delle Grazie

1. Leonardo şi întâlnirea cu Îngerul

Leonardo a ucenicit în atelierul lui Verrocchio, de la care a primit o bună educaţie (ce
nu includea, însă, şi latina).

De fapt, a mers la cea mai bună şcoală, întrucât maestrul său era nu numai un pictor,
un sculptor şi un orfevrier renumit, dar şi un inginer şi matematician ingenios.

Acolo, a avut parte de prima sa mare schimbare interioră, cea care, la propriu, i-a
deschis drumul spre L’ Ultima Cena.

Leonardo da Vinci s-a născut pe 15 aprilie 1452, la Vinci, lângă Florenţa, din legătura de
iubire a mamei sale, Caterina, cu un respectabil notar florentin, ser Pietro.
La numai câteva luni de la naşterea fiului său, ser Pietro s-a căsătorit cu o tânără
florentină de 16 ani. Caterina, la rându-i, l-a luat de bărbat pe Accatabriga di Piero del Vacca, un patiser din Vinci, la pensie.
Accatabriga (în traducere Certăreţul sau Cârcotaşul) era un cofetar cu har, un geniu al
dulciurilor şi al pastelor. El l-a învăţat pe micul lui Leonardo tainele aluaturilor. Îl lăsa să se joace cu marţipanul (o pastă fină de migdale, amestecată cu albuş de ou şi zahăr) şi să facă din el figurine, pe care le usca în dulcele soare al Toscanei. Lângă acest “Sancho Panza de Vinci” a căpătat pictorul celei mai celebre Cine… din lume harul bucatelor.
(Mai târziu, Lorenzo de Medici a avut ocazia să-şi desfete oaspeţii cu machetele unor
maşini de război modelate de Leonardo în aluat şi marţipan, machete care, după ce au fost admirate şi studiate, au sfârşit, desigur, prin a fi mâncate).
Ser Pietro, la rându-i, l-a încredinţat pe micul Leonardo, prietenului său, maestrul
Andrea del Verrocchio. Îi atrăseseră atenţia desenele excepţionale ale copilului de numai 10 ani.
Biografii povestesc că Accatabriga, într-o revărsare de iubire paternă, îi trimitea fiului
său la Florenţa tot felul de cofeturi şi că, din pricina lor, era cam dolofan. În atelier, i se spunea il “Ciccione", “Grăsunul”.
Verrocchio a ştiut să-l vindece : i-a dat să picteze un înger, în lucrarea sa “Botezul lui
Cristos”, pe altarul Bisericii San Salvi.
Un înger despre care Vasari scria : “Deşi era doar un băieţandru, Leonardo l-a condus
atât de bine, că era cu mult deasupra figurilor lui Andrea, care nu mai voia să se atingă de culori, de supărare că un copilandru ştia să picteze mai bine decât el”./G. Vasari,Viaţa pictorilor celebri.
“Îngerul lui Leonardo”, cum îi spuneau toţi, întrecea în frumuseţe, măiestrie şi graţie
toate figurile verrocchiene. Dar, mai mult decât atât, pictarea acestui înger s-a dovedit a fi o
terapie minunată: il"Ciccione" slăbise, şi aşa avea să rămână toată viaţa.
"Grăsunul" nu mai exista, dimpotrivă : în locul lui se năştea un maestru, pictor şi ... bucătar

 

Îngerul lui Leonardo
(detaliu din “Botezul lui Cristos” de Verrocchio)
Galleria degli Uffizi - Florenţa

2. Leonardo garçon şi chef la ”Trei Melci”. Patronul celor ”Trei Broaşte”

În primăvara lui 1473, lui Leonardo i s-a propus postul de chef la ”Trei Melci”, o
locandă faimoasă din Florenţa, lângă Ponte Vecchio, unde lucra deja de trei ani, serile, ca
ospătar. O întâmplare misterioasă lăsase taverna fără bucătari : muriseră toţi otrăviţi !

Acolo a continuat metamorfoza care l-a condus spre Cina cea de Taină.

În primul rând, a fost dezgustul de cărnuri şi de îmbuibarea pantagruelică a florentinilor.
La ”Trei Melci” felul principal (ca în toată bucătăria renascentistă) era alcătuit dintr-un
castron plin cu polenta (o “mămăligă”, o fiertură groasă din grâu zdrobit) şi un altul plin ochi cu bucăţi mari de carne de toate neamurile, îmbibate cu tot soiul de condimente.
În noua-i calitate de capo cuoco (chef, bucătar şef), s-a gândit că ar trebui să le
rafineze gusturile clienţilor şi să-i obişnuiască să mănânce puţin şi sănătos.
Le servea cubuleţe de polenta vârtoasă, bună de tăiat cu cuţitul, cu câteva delicatese
minuscule deasupra.
De fapt, era terapia “Îngerului”. Descoperise, în timp ce-l picta, că a mânca este un act
profund spiritual, asemenea împărtăşaniei.
Experimentul, din păcate, a luat sfârşit cum nu se aştepta: a trebuit să se refugieze în
atelierul lui Verrocchio ca să scape de furia dezlănţuită a clienţilor.
La ”Trei Melci”, se pare, a început să-şi scrie primele note despre arta culinară, dar şi
să gândească şi să deseneze primele maşini ce uşurează munca în bucătărie - strămoaşele electrocasnicelor de azi : maşini de tocat carne, de curăţat, tăiat şi feliat legume, de făcut pâine şi paste, storcătoare de fructe, râşniţa de piper sau maşina de spălat.

În vara lui 1478, în urma unei ciocniri între bandele rivale din Florenţa, ”Trei Melci”
a ars din temelii şi oricum nici o locandă nu-l mai voia bucătar pe Leonardo. Se pare că nimeni nu-i gusta meniurile ciudate. Şi totuşi, ...

Deşi lângă Verrocchio îl aştepta o carieră bună şi multe comenzi serioase, Leonardo,
în vârstă de 26 de ani, a renunţat, fără a sta pe gânduri, la cea mai importantă comandă pe care o primise până atunci : panoul unui altar în capela Sfântului Bernard în Palazzo Vecchio, primăria Florenţei. Pentru ce ?

Pentru “Trei Broaşte”, o tavernă pe care a pus-o pe picioare împreună cu amicul
şi colegul său de atelier, Sandro Botticelli, cu mobile vechi, aduse pe furiş, din studioul
maestrului lor. “Trei Broaşte, la Sandro şi Leonardo” – aşa scria pe cele două ”postere”, unul pictat de da Vinci, celălalt de Botticelli, ce fluturau de-o parte şi de cealaltă a intrării.

De ce oare nu s-a bucurat de succes ?

Pentru că, în farfuria mai mult goală, clienţii vedeau, nedumeriţi, câteva rondele sau
figurine adorabile, desăvârşit tăiate / sculptate de Leonardo din legume crude sau fierte foarte puţin, câte o felie de caş, câteva frunzuliţe de mentă sau de busuioc proaspete, aşezate pe margine, în formă de floare, şi vreun picioruş de broască, o frunză de lăptucă sau de păpădie.

Farfuria arăta ca o pictură vie! Iar meniul era scris, poate pictat, de la dreapta la stânga.
Leonardo era şi un maestru al jocurilor minţii.
Specialiştii îl numesc părintele bucătăriei minimaliste/“la nouvelle cuisine” avant la lettre

3. Leonardo - Consilier pentru Fortificaţii şi Mare Maestru de Serbări şi Banchete.

Când s-a convins că la Florenţa va rămâne un neînţeles, Leonardo şi-a căutat norocul
la Milano. Nu, însă, înainte de a face o ultimă încercare.

I-a trimis lui Lorenzo dei Medici, seniorul Florenţei, aflat în război cu Papa, câteva
machete ale unor maşini de asalt făcute de el din aluat şi marţipan. Spera ca Magnificul să i le comande.

Nu numai că nu l-au interesat, ba, mai mult, le-a servit la cină invitaţilor săi care …
le-au mâncat cu cea mai mare încântare.

Nu se ştie dacă va fi crezut că erau doar un desert sofisticat, sau dacă s-a îndoit de
valoarea lor militară reală.

Leonardo, cumplit de dezamăgit, şi-a oferit talentele de inginer militar şi arhitect
marelui Duce al Milano-ului, Ludovico Sforza, zis 'Maurul'. Era în anul 1482.

Iar Lorenzo “a încercat” să-şi repare greşeala : i-a dat lui Leonardo o scrisoare de
recomandare către ducele Sforza, care, însă, l-a amărât şi mai rău : îl recomanda ca pe un
muzicant, un menestrel, ce ştia a mânui foarte bine … lăuta.

Leonardo a decis, atunci, că cel mai bine e să-i trimită ducelui un C.V. (Curriculum
vitae) cu 10 puncte, în care se recomandă în primul rând ca inventator şi constructor al celor mai noi, moderne şi performante maşini de război şi fortificaţii, în al doilea rând ca un arhitect şi sculptor şi doar în cele din urmă ca un pictor deloc mai prejos decât alţii.

Cu această scrisoare de ofertă, specialiştii consideră că ceea ce numim azi C.V.
este tot o “invenţie” davinciană.

“Havendo, Signor mio Illustrissimo, visto et considerato horamai ad sufficientia le prove
di tutti quelli che si reputono maestri et compositori de instrumenti bellici, et che le inventione et operatione di dicti instrumenti non sono niente alieni dal comune usa, mi exforzera non derogando a nessuno altro, farmi intender da Vostra Excellentia, aprendo a quella Ii secreti mei, et appresso offerendoli ad omni suo piacimento in tempi oportuni operare cum effecto circa tutte quelle cose che sub brevita in parte saranno qui di sotto notate [et anchora in molte più secondo le occurrentie de diversi casi etcetera]. (…) 10. In tempo di pace credo satisfare benissimo ad paragone de omni altro in architectura, in compositione de aedificii et publici et privati, et in conducer aqua da uno loco ad uno .altro [acto ad offender et difender]. Item conducera in sculptura di marmore, di bronzo et di terra; similiter in pictura cia che si possa fare ad paragone de omni altro, et sia chi vole. Anchora si potera dare opera al cavallo di bronzo che sara gloria immortale et aeterno honore de la felice memoria del Signor Vostro patre et de la inclyta casa Sforzesca. Et se alchuna de le sopradicte cose a alchuno paressino impossibile et infactibile me offero paratissimo ad farne esperimento in el parco vostro o in qual loco piacera a Vostra Excellentia, ad la quale humilmente quanta più posso me recomando etcetera”.
“Văzând şi constatând eu, Ilustrisime Seniore, că toţi cei ce afirmă că sunt maeştri şi
constructori de maşini de război, în realitate, n-au inventat nimic nou, voi dezvălui Excelenţei Voastre secretele mele şi le voi pune în practică când va fi necesar. Enumăr aici lucrurile de care sunt în stare, pe scurt, (dar pot face mult mai multe, dacă mi se va cere) … (…) poduri rezistente şi uşor de manipulat … catapulte, baliste şi alte maşini de război eficace. (…) 10. În timp de pace, sunt în stare să satisfac orice cerere în domeniul arhitecturii, al construcţiilor publice şi private şi pot proiecta lucrări de canalizare. Ştiu să sculptez în marmură, bronz şi teracotă şi să pictez orice, la fel de bine ca orice alt artist. Pot realiza calul de bronz care va fi gloria nemuritoare şi eterna onoare a fericitei memorii a tatălui Vostru [Francesco] şi a ilustrei case Sforza. Dacă vreunul din lucrurile de mai sus vi se par imposibile şi cu neputinţă de realizat, sunt oricând gata să fac o demonstraţie în parcul Vostru sau în orice loc îi va fi pe plac Excelenţei Voastre, căreia cu toată umilinţa de care sunt în stare mă recomand etcetera”.

 

C.V.-ul lui Leonardo.
Se găseşte în Codex Atlanticus, Biblioteca Ambrosiana din Milano

De fapt, Lorenzo Magnificul nu greşise când îl recomandase pe da Vinci ca pe un
menestrel.

Era unul chiar plin de har. Cânta minunat şi îşi însoţea vocea-i încântătoare cu lăuta.

Declama versuri, născocea ghicitori şi enigme, jocuri ştiinţifice şi logice, şi, mai
ales, le întreţinea pe doamnele de la curte (favoritele şi mai târziu pe soţia ducelui) cu daru-i neasemuit de povestitor, după cină sau în timp ce le făcea portretul (a se vedea “Domna cu hermina”, unde doamna este Cecilia Gallerani, iar hermina pe care o ţine braţe, dublul “herminomorf” al lui Ludovico Sforza).

Şi, pe lângă toate acestea, se spune că era un bărbat desăvârşit în toate : avea o
frumuseţe neobişnuită, maniere pline graţie, o nobleţe şi o distincţie înnăscute, o blândeţe şi un fel de a fi ce-l făceau irezistibil.

Este posibil ca suavitatea, candoarea şi graţia de pe chipurile auguste şi venite parcă
din sferele celeste ale personajelor pictate de el să fie un reflex al frumuseţii sale pure,
exterioare şi interioare.

Un trubadur a şi fost, în cea mai mare parte a timpului, la curtea Sforzilor, unde a
servit între 1487-1499, cu toate că, după audienţa/interview-ul cu Ludovico il “Moro”/
Maurul, artistul a părăsit Sala de Audienţe în calitate de Consilier pentru Fortificaţii şi
Mare Maestru de Serbări şi Banchete.

Cât despre fortificaţii şi catapulte, le construia numai din zahăr, gelatină şi
marţipan.

Totuşi, nu-şi neglija nici îndatoririle de Maestru de Ceremonii.

În Codul Romanoff există un ”Cod al bunelor maniere pentru meseni”, pe care l-a
întocmit exasperat de obiceiul prost al ”Maurului” de a-şi şterge cuţitul pe hainele
nefericitului aşezat lângă el la masă sau de a lega iepuri vii sub masă, ca invitaţii să-şi poată şterge mâinile pe blăniţa lor.

Se pare că aşa a ajuns să inventeze şerveţelul şi furculiţa cu trei dinţi.

Trebuie că, în calitatea sa de maestru de ceremonii, fost nevoit să rezolve situaţii
penibile, de vreme ce a simit nevoia să stabilească următorele reguli de bună purtare:

Niciun invitat să nu se aşeze pe masă, să nu stea cu spatele la masă şi nici în poala
altui invitat.
Să nu-şi pună picioarele pe masă.
Să nu se bage sub masă.
Să nu-şi pună capul în farfurie.
Să nu ia mâncare din farfuria vecinului, decât cu voia acestuia.
Să nu ia din farfuria lui bucăţile urâte sau mestecate pe jumătate şi să le pună în
farfuriile vecinilor.
Să nu-şi şteargă cuţitul de hainele vecinului de masă.
Să nu deseneze cu cuţitul pe masă.
Să nu-şi cureţe armura la masă.
Să nu doseasca mâncare în buzunare sau în faldurile hainei ca s-o mănânce mai tzârziu
Să nu pună fructe înapoi în fructieră după ce a muşcat din ele.
Să nu scuipe la masă.
Să nu-şi ciupeasca şi să nu-şi loveasca vecinul de masă.
Să nu-şi dea ochii peste cap şi să nu se schimonosească.
Să nu se scobească în nas sau în urechi în timp ce stă de vorbă.
Să nu modeleze figuri, să nu aprindă focuri, să nu-şi arate talentul de a face noduri la
masă (decât dacă i-o cere Domnul meu).
Să nu dea drumul păsărilor la masă, nici şerpilor sau cărăbuşilor.
Să nu cânte la lăută sau la vreun instrument care i-ar pricinui supărare vecinului de
masă (decât dacă i-o cere Domnul meu).
Să nu ţină discursuri, să nu spună lucruri sau ghicitori necuviincioase în preajma unei
doamne.
Să nu conspire la masă (decât dacă o face cu Domnul meu).
Să nu facă aluzii neruşinate pajilor Domnului meu şi să nu se joace cu corpul lor.
Să nu-i dea foc vecinului la masă.
Să nu lovească servitorii (decât în legitimă apărare).
Şi, dacă-i vine să vomite, trebuie să plece de la masă.

4. Chef şi pictor la Santa Maria delle Grazie.

Leonardo a ajuns printr-o întâmplare ciudată trapezar (bucătarul de mănăstire) la Mănăstirea dominicană Santa Maria delle Grazie.

A fost după nunta lui Ludovico il “Moro” cu Beatrice d'Este.

Ca Mare Maestru de Serbări şi Banchete, trebuia să creeze decorurile serbărilor de
nuntă. S-a gândit la un castel de marţipan.

A construit în marea curte o copie a palatului Sforza (ce se întindea pe aproximativ
70 m) din torturi îmbrăcate în marţipan multicolor, decorate cu bucăţi de polenta, alune şi
stafide.

Oaspeţii trebuiau să treacă prin câteva porţi de marţipan, să stea pe scăunele de
marţipan, la mese de marţipan.

Trebuiau, fiindcă n-au mai avut ocazia : în noaptea dinaintea ospăţului de nuntă, mii
de păsări şi şobolani au luat cu asalt castelul davincian din “turtă dulce”. Zadarnic oamenii
ducelui au încercat să-i alunge toată noaptea. În zori, palatul cel dulce zăcea în ruine, curtea semăna cu un câmp de bătălie, iar servitorii nu mai pridideau, scufundaţi în pasta lipicioasă până la brâu, să “culeagă” victimele: şoriceii şi păsărelele atrase de aroma irezistibilă a marţipanului.

Din fericire, nunta s-a ţinut, până la urmă, în faţa palatului. Marele Maestru de
Ceremonii însă a fost poftit “cu blândeţe” de duce să-i facă o vizită priorului (stareţului)
mănăstirii Santa Maria delle Grazie (ridicată de tatăl său, Francesco I Sforza, la numai
câteva străzi depărtare de palat, capela şi necropola familei Sforza).

Fraţii dominicani, vieţuitori în convent (mănăstire) tocmai căutau atunci un artist
priceput să le picteze Cina cea de Taină în refectoriu. L-au angajat.

Primul lui atelier a fost, însă, bucătăria.

În timp ce lucra la Cină …, Leonardo răspundea şi de trapeza mănăstirii ca chef, adică
mai-marele bucătăriei.

S-a dovedit, în meniuri, a fi mai ascet decât călugării.

Bieţii fraţi se plângeau, nemângâiaţi, priorului şi, prin el, marelui duce că, din
pricina “mâncărurilor oribile” ale lui Leonardo, cu care erau nevoiţi să trăiască zi de zi, aveau să piară de foame.

Se pare că dieta davinciană nu le era de loc pe plac. Dumnezeu i-a iertat, până la
urmă, de “penitenţa” la care Leonardo, în inocenţa şi marea lui simplitate şi austeritate
culinară (se spune că era vegetarian) nici măcar nu avea habar că-i supunea.

5. Misterul Cinei celei de Taină

Lui Leonardo i-au trebuit aproape trei ani ca să realizeze L’ Ultima Cena (Cina cea de
Taină) : doi ani şi nouă luni s-a gândit ce să pună pe masă şi în trei luni a pictat-o.

Pe masa apostolilor n-a pictat decât pâine şi vin (euharistia).

Cina... se află pe peretele principal al refectoriului (trapeza, sala de mese) mănăstirii
Santa Maria delle Grazie din Milano, acolo unde, credea el, fraţii dominicani aveau să se
cuminece (să ”se comunice”, să comunice, să se afle într-o desăvârşită comuniune cu
Dumnezeu) la fiecare masă, ori de câte ori aveau să se aşeze să cineze cu Domnul.

Leonardo, în marea lui subtilitate, le-a dat o temă permanentă de meditaţie.

Cina ... sa nu porneşte, ca toate celelalte ”Cine de Taină”, de la versetele Euharistiei
(Matei, cap. 26, vers. 26-28) :

”Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-
a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”.

… ci de la alte două versete din Matei (cap. 26 vers. 21 şi 22) :

„Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.
Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne ?

S-a străduit să reproducă cât mai vie şi mai grăitoare spaima întipărită pe chipul
fiecărui ucenic în momentul în care Iisus Cristos le-a spus: "Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde".

Spaimă născută, de fapt, din întrebarea pe care şi-o pune sieşi fiecare dintre ei: Nu
cumva eu sunt, Doamne, acela
?

Acest Maestru al Înaltei Înţelepciuni a dorit ca în mintea călugărilor aşezaţi la Cina
Domnului, în refectoriul lor, să apară mereu şi mereu întrebarea :Nu cumva eu sunt,Doamne ?

Marele lui merit este acela că a încercat, cu această întrebare, să-i exerseze în
trezvie (practica minţii veşnic treze şi veghetoare, a monahilor ortodocşi, de păzire continuă
împotriva ispitirii ce nu încetează niciodată).

Leonado a reuşit să zugrăvească o scenă vie, cu totul reală, cu oameni vii ce par să
trăiască aievea. Figuri animate ce par întrutotul adevărate. A făcut-o ca vieţuitorii de la
Santa Maria delle Grazie să simtă că stau, la modul propriu, în timp ce mănâncă, la masă cu Domnul Iisus.

Iar pe Iisus, L-a înfăţişat binecuvântând mâncarea (pâinea şi vinul) şi L-a aşezat
în dreptul ferestrei din mijloc (de observat că Sfânta Treime apare în chip de ferestre/
izvoare de lumină) sugerând comunicarea subtilă dintre lumina ce intră pe ferestre (a Sfintei Treimi) şi lumina ce emană din însuşi Cristos.

Ce trebuia să le amintească această Cină călugărilor ?

Faptul că mâncarea trebuie să fie o hrană subtilă, esenţială şi binecuvântată (nu
îmbuibare) şi, în acelaşi timp, bucuria împărtăşirii din Dumnezeu, aceasta dacă răspunsul la întrebarea: Nu cumva eu sunt, Doamne ? este ”Nu”.

Leonardo a folosit cu ei ”terapia îngerului” pe care i-o aplicase lui însuşi Verrocchio.
A găsit remediul cel mai potrivit de a-i scăpa de glotonerie (lăcomie).

Acesta este adevăratul Cod al lui da Vinci.

Cina cea de Taină (sau Foişorul) /1494-1497

6. Leonardo şi bucătăria secretă a lui François I

În 1499, Ludovico Sforza “Maurul” a fost luat prizonier de regele Franţei, Ludovic al
XII-lea ale cărui trupe invadaseră Italia de Nord şi n-a mai condus niciodată Milano.

După alte peregrinări prin Mantua şi Veneţia, după o a doua şedere la Milano şi cinci
ani petrecuţi la Roma, la curtea papală, Leonardo şi-a găsit fericirea alături de un tovarăş
ideal de … bucătărit : însuşi regele Franţei, François I…

… alături de care şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă, ca pictor de curte, şi în
braţele căruia şi-a dat ultima suflare, pe 2 mai 1519, la vârsta de 67 de ani.

Amândoi împărtăşeau aceeaşi pasiune secretă pentru gătit.

Atunci când nu proiecta maşini grandioase, clădiri şi canale de irigaţie pentru noul
său patron, maestrul se dedica, pe de-a-ntregul, gătitului.

Neştiuţi de nimeni, amândoi se ascundeau în bucătăria castelului Clos-Lucé, pe malul
Loarei, şi se exersau în a crea reţete şi mâncăruri “Haute Cuisine” - desfătătoare atât
pentru minte, cât şi pentru cerul gurii.

(Clos-Lucé era reşedinţa de vară a regilor Franţei. François I l-a instalat acolo pe
maestrul său preaiubit şi nepreţuit, socotindu-l în primul rând un om de mare valoare şi demn de a locui într-un castel regal).

Ca să nu mai piardă vremea pe drum, regele a şi construit o galerie între castelul său
din Amboise şi Clos-Lucé, unde venea, în secret, să gătească cu amicul şi pictorul său.
Leonardo, în plus, se ocupa de grădina de zarzavaturi, unde, şi astăzi, creşte un soi
fermecat de legume “Haut Jardinage”.

Acesta era adevăratul Leonardo da Vinci: un om care adora să gătească, care stăpânea tainele ierburilor şi ale polentei (“mămăliga” din grâu zdrobit) şi care ar fi râs dacă
i-ar fi propus cineva să intre în vreo societate secretă.

Singura “Societate Secretă” în care ar fi intrat ar fi fost aceea a Maeştrilor Înaltei
şi Subtilei Bucătării.

Adevăratul său Cod (ascuns în L’Ultima Cena) este să te întrebi mereu şi mereu: Nu
cumva eu sunt, Doamne (cel ce Te va trăda) ?

Iar adevărata sa chemare a fost aceea de a iubi oamenii şi de a-i hrăni cu bucate
pline de ... spirit. I s-a spus că ”adevărata înţelegere este rodul adevăratei iubiri”.

Era una din expresiile lui preferate.

***

Câteva titluri din cuprinsul “Notelor de bucătărie ale lui Leonardo”/Codul Romanoff:

Cum să alegi brânza cea mai bună.
Echipamentul bucătăriei perfecte.
Despre efectul şofranului în vin.
Tartă cu soc.
Polenta cu varză de Bruxelles.
Mâncărurile mele preferate pe bază de polenta.
Binefacerile unei diete cumpătate.
Dieta celor bolnavi de ciumă.
Feluritele şi curioasele proprietăţi ale castravetelui.
Comportamentul necorespunzător al Domnului meu (Sforza-n.n.) la masă.
De ce e bine să mâncăm anghinare.
Observaţii asupra ierburilor.
Proprietăţile lăptucii.
Despre Coelius Apicius (autorul celebrului manual de artă culinară “De Re Coquinaria”,
sec. IV sau V e.n.-n.n.).
Proprietăţile medicinale ale unor ierburi.
Prune romane şi supă de conopidă.
Cantitatea ideală de mâncare şi lichide pentru o zi.

 

Fragment din capitolul Echipamentul bucătăriei perfecte:

“ … maşini de spălat, de măcinat, de feliat, ce curăţat şi de tăiat. Încă o maşină care
să absoarbă mirosurile urâte şi fumul din bucătăie (hota de azi-n.n.) şi care să înnobileze aerul cu un miros plăcut. Apoi muzică, pentru că oamenii muncesc mai bine şi sunt mai fericiţi când ascultă muzică”. /Note di cucina di Leonardo da Vinci, pag. 80.

LUCRĂRI CONSULTATE
Note di cucina di Leonardo da Vinci, Shelagh Routh, Jonathan Routh, Ed. Voland,
Roma, 2005

LEONARDO DA VINCI - Artist şi om de ştiinţă - Frank Zölner,Taschen. Köln, 2010
Lorenzo Magnificul - Ivan Cloulas, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987
Manual de Istoria Artei, Renaşterea - G. Oprescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985


Etichete Exclusiv OnlineLeonardo da VinciCina cea de TainăCodul Romanoffnouvelle cuisine

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live