Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: RADIOJURNAL Marţi, 15 Octombrie

Cele mai citite

Articole recente

Autor

Zenaida Luca-Hac

7 Octombrie 2010
Vizualizari: 3417
Comentează add

Cuvânt s-a născut în Dacia romană, cândva, după ce latina a început să fie şi limba dacilor.

Cuvânt - cuviincios - cuvios

zenaida-luca-hac

Dacă ar exista şi pentru cuvinte o scară campanară, o scară a nobleţei şi a măreţiei, atunci în română în capul ei s-ar afla rost şi imediat sub rost s-ar afla cuvânt.

Genealogia lui o demonstrează. Ca şi unicitatea-i în toată lumea romanică.

I. Convenio - un verb al armoniei şi al înţelegerii

Cuvânt s-a născut în Dacia romană, cândva, după ce latina a început să fie şi limba dacilor.

Uimitoarea lui istorie a început, de fapt, atunci când, în latina veche, verbul venio (a veni) a primit un ... „prenume”, pe cum (devenit cu în româneşte) - prefixul însoţirii şi al asocierii prin excelenţă.

În latină convenio avea patru sensuri principale:

1. a veni împreună cu toţi ceilalţi, de unde, a se aduna, a participa la o adunare

2. a merge să te întâlneşti cu cineva cu care ai ceva de vorbit, a vizita pe cineva ca să stai de vorbă cu el (să tratezi, să negociezi, să cazi la înţelegere/ învoială sau să peţeşti)

3. a conveni, a cădea de acord, a hotărî  împreună cu celălalt, cu  ceilalţi sau cu toţii, a se conveni, de unde formula convenit: se cuvine, se cade să... (prin urmare, a ajunge la o întâlnire/ înţelegere  în gândire).

4. a (ţi) se potrivi, a corespunde; a-ţi sta (şade) bine o haină sau ... o purtare, un comportament.

Din el s-a ridicat o respectabilă familie de cuvinte în care un destin aparte au avut cei doi fii, Conventus şi Conveniens (de fapt, cele două participii, cel pasiv şi cel activ).

Conventus (participiul pasiv), pe scurt, era: cel unit, reunit sau convenit.

El a avut doi fii şi o fiică:

- pe Conventus, întâiul născut, care denumea orice fel de: adunare, reuniune, întâlnire sau  şedinţă

- pe Conventum, fiul cel mic, care însemna orice fel de : acord, pact, înţelegere sau învoială şi

- pe Conventio care întrunea aceleaşi sensuri: întrunire, adunare, convenţie, pact.

Conveniens (participiul activ) se poate traduce prin: cel ce trăieşte/există în bună înţelegere/armonie cu ceilalţi sau celelalte lucruri, cel ce se conformează bunului simţ comun, se adaptează perfect, există în acord cu lumea; un lucru care „şade sau vine bine” (o haină de pildă) sau unul care e potrivit cu bunele uzanţe.

Şi el a avut o fiică, pe Convenientia: armonie, bună-înţelegere, acord.

II.  Cuvios şi cuviincios – cele două feţe ale cuvântului

În limba dacilor romanizaţi, străromâna, convenio a devenit a se cuveni. *

Din a se cuveni s-a născut numai în română cuviosul, adică cel ce se poartă întotdeauna exemplar, asemenea modelului divin, după cum o arată seria sa de sinonime: evlavios, cucernic şi sfânt.

Convenientia a devenit cuviinţa, adică buna-creştere şi urmarea bunelor obiceiuri (v. expresia să-i facem cele de cuviinţă).

Iar cuviinţa i-a  adus pe lume pe:

- cuviincios, cel ce se comportă cum se cuvine, cum-se-cade, aşa cum ceilalţi sunt de acord că trebuie să fii; cel bine-crescut, modest, la locul lui, cel asemenea (conform/care se con-formează, adică se formează împreună şi în mijlocul celorlalţi) modelului stabilit de înţelepciunea colectivă; altfel spus, respectuos (respicio înseamnă a te uita mereu în spate ca să vezi cum eşti privit) sau politicos, ca un cetăţean (politis în gr.) şi nu ca un oarecare.

- a încuviinţa - un verb nou, care arată o aprobare acordată în numele unei majorităţi, colectivă.

Dar cel mai de seamă urmas al lui convenio este românescul CUVÂNT, împreună cu care se îmbrăţişează şi se cuprind unul în celălalt, într-o adevărată „treime” semantică, cuviosul şi cuviinciosul.

Cuvânt s-a născut în mintea străromânilor dintr-o deasă şi cam amestecată folosire a  lui conventus/ adunare şi a lui conventum/ acord, înţelegere, învoială, care au ajuns să se contopească într-un singur cuvânt.

Astfel, în românescul cuvânt sensul de „adunare” (a poporului sau a creştinilor) a devenit implicit şi a trecut în cel de astăzi: cuvânt rostit, vorbă, zicere, spusă, discurs, predică. **

Şi nu întâmplător spunem despre cuvinte că ... se rostesc sau, despre cineva că... a ţinut o cuvântare... că a rostit un cuvânt (discurs) de acceptate, de mulţumire, de învăţătură etc. E pur şi simplu amintirea Forului şi a Tribunei Oratorilor (Rostrele).

Sensul de „acord” s-a păstrat în limba vorbită unde cuvânt este folosit şi cu înţelesul de:  înţelegere, învoială, învoire, legământ, făgăduință, promisiune (a se vedea îţi dau cuvântul meu, mă voi ţine de cuvânt).

De fapt, evoluţia lui a fost foarte firească: de la un termen care însemna „înţelegere” (atât în viaţa publică, cât şi în cea cotidiană, a schimburilor de tot felul, unde înţelegerea era vitală), conventus/-um a ajuns să însemne mijlocul însuşi de înţelegere.

În timp ce în română cuvânt provine din familia „adunării şi a înţelegrii”, în toate celelalte limbi romanice el provine din parabola (parabolă, din gr. παραβολή). ***

Şi, în timp ce în română conventus a dat doar cuvânt, în celelalte limbi romanice el a căpătat doar sensul de mănăstire. ****

* care a moştenit sensul lui convenit: se cuvine, se cade să ... adică să fii pe placul lumii, să faci lucruri cu care toată lumea (opinia publică) e de acord sau să  primeşti partea pe care e drept s-o primeşti ... (v. un venit cuvenit/necuvenit).

** Pe conventus-adunare l-a înlocuit treptat în română adunatio, din latina creştină, derivat din vb. ad-uno, adunare = a fi una cu cineva. Pe de altă parte adunările creştinilor erau deja obişnuite înainte de edictul de toleranţă dat de Galeriu în 311.

*** Parabola a devenit în italiană: parola, în siciliană: palora, în franceză: parole (spusă) secondându-l pe mot, în spaniolă: palabra, în catalană: paraula, în gallego: palabra şi în portugheză: palavra

**** Conventus a dat în franceză: couvent, în italiană: convento, în spaniolă: convento, în portugheză: convento, în catalană: convent, adică mănăstire, care constituia, se pare, adunarea cu cel mai mare prestigiu.  Un caz aparte este κουβέντα (kuventa, fem.) din neogreacă, care înseamnă discuţie, cuvânt sau vorbă, care se foloseşte în limba cotidiană şi care provine tot din conventus. A fost atestat în greaca medievală.

III. Metamorfoza lui conventus/conventum în cuvânt.

După cucerirea romană, daco-geţii şi toate populaţiile romanizate de la sud de Dunăre au devenit treptat, generaţie după generaţie, vorbitori de latină, singura limbă în care se puteau înţelege cu latinofonii cu care aveau să convieţuiască.

Latina daco-geţilor s-a format, tot generaţie după generaţie, ca o limbă după chipul şi asemănarea vorbitorilor ei şi, mai ales, suprapusă peste o limbă despre care există mărturii că era înaltă.

Cuvânt este una din oglinzile în care-i putem vedea. Cum ni-i arată ?

Cucernici şi evlavioşi. Cuviincioşi şi cuvioşi.

Practicând o vorbire sacră în paralel cu o scriere sacră (rămasă ascunsă până astăzi). 

O vorbire ce nu permitea pervertirea sau vicierea cuvintelor, pentru că nu le-o îngăduia felul lor de a gândi. De aceea toate cuvintele urâte intrate în limba noastră provin din alte limbi (o părere formulată de G. Călinescu în secolul XX).

Dacă ne gândim că latinescul conventus mai însemna, în mod particular, tribunalul unei colonii şi, mai târziu, adunarea creştinilor (două locuri consacrate şi găzduind o comunicare inspirată) e uşor să „vedem” cum instituţia „adunării” „s-a sublimat” în mintea strămoşilor noştri în cuvânt. Devenind mai întâi sinonim cu el şi apoi lăsându-se înlocuită de el.

Un martor: cazul aromânilor care l-au adoptat pe slavul sobor – adunare, devenit zbor în aromână. 

O explicaţie: şi cuvânt şi zbor (sl. sobor) „s-au aşezat” peste un termen identic dacic ce şi-a păstrat înţelesul, dar într-un „veşmânt” nou.

De remarcat că în română sobor a fost folosit pentru adunarea eminamente bisericească.

IV. De la „cuvenit” la „convenţional”. Rostul subtil al cuvintelor.

Pe lângă primii urmaşi ai lui convenio, în limba română există, intraţi pe calea împrumutului din franceză, urmaşii lui mai noi: a conveni, (îmi convine), convenabil, convenţie, convenţional (convenţionalism, convenţionalitate), convenienţă, purtători ai unor semnificaţii uşor despective ce sugerează, în general, un acord superficial.

Dar, dacă urmărim cu un ochi metafizic moştenirea lui convenio, ne dăm seama că din sensul lui primar, a veni împreună, decurg toate sensurile subtile ale familiei sale, sensuri ce pot fi „rezumate” într-o singură formulă: a urma împreună aceeaşi cale.

În Europa latină acest lucru se vede în metamorfoza lui conventus în mănăstire, locul izolat unde cei aleşi şi puţini urmează aceeaşi cale.

În lumea românească el s-a metamorfozat în cuvânt, adică tocmai în unitatea de bază a limbajului, a vorbirii şi a comunicării la nivelul cel mai înalt şi mai colectiv cu putinţă.

Dacă se pervertesc, cuvintele îşi vor pierde rostul, acela de a ne pune în armonie, de a ne uni unii cu alţii şi cu Dumnezeu.

„ Şi grăi Domnul toate cuvintele aceastea cătră Moisi ... ” /Ieşirea 20
„De început era Cuvîntul şi Cuvîntul era către Dumnezău şi Dumnezău era Cuvîntul”;  „Şi Cuvîntul S-au făcut trup”. /Începutul Ev. după Ioan
„Oile cele cuvântătoare...”/Pravila de la Govora 1640 
 (logodna) „...cea dintâi cuvântare de tocmeală a nunţii”/ întâlnire, întrevedere/Legiuirea Caragea

Încuviinţez pe deplin să fie creştini şi să-şi ţină micile lor adunări, ca să nu mai facă, de acum înainte, nimic împotriva legii.

 

Ut denuo sint Chrsitiani et conventicula sua componant, ita ut ne quid contra disciplinam agant./ Din edictul de toleranţă acordat creştinilor de Galeriu, Nicomedia, 30 aprilie 311.

Tὸ δ' ἰσχύειν ἐν τῷ ἔθνει τούτῳ τὴν περὶ τὸ θεῖον σπουδὴν ἔκ τε ὧν εἶπε Ποσειδώνιος οὐκ ἀπιστητέον (καὶ ἐμψύχον ἀπέχεσθαι δι' εὐσέβειαν) καὶ ἐκ τῆς ἄλλης ἱστορίας.

Eu n-aş pune la îndoială ce spune Posidonius, mai ales că asta se vede din toată istoria lor, anume că geţii, prin firea lor, sunt un neam plin de ardoare pentru cele sfinte, un neam ce se deosebeşte cu mult de celelalte printr-o evlavie cu totul vie. /Strabon, Geografia, VII, 3, 4

Lucrări consultate:

Istoria literaturii române de la origini până în prezent – G. Călinescu, Fundaţia Regală pt. Lit. şi Artă, Buc. 1941 (pag. 12 şi 13)

Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene – Dan Sluşanschi şi Lucia Wald, cap. 9 Traco-dacii şi idiomurile lor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1987

Religia dacilor – Dan Oltean, Ed. Saeculum I.O., Buc. 2008

Legiuirea Caragea, Ed. Academiei, 1955, p.72
 


Etichete cuvântcuvioscuviinciosAdunareAdunarea CreştinilorÎnţelegereconventusconventumvorbire sacră

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live