Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: PSIHOLOGUL MUZICAL (Continuare) Sâmbătă, 06 Martie

Cele mai citite

Articole recente

Ştiri

Autor

Doina Saiciuc, corespondent RRA în Statele Unite

8 Iunie 2012
Vizualizari: 1870
Comentează add

Analiştii americani susţin că viitorul preşedinte al SUA ar trebui să continue, în politica externă, pe calea stabilită de preşedintele Barack Obama.

Cum ar putea arăta politica externă a SUA după alegeri

doina-saiciuc-corespondent-rra-in-statele-unite

Preşedintele american Barack Obama. Foto: Reuters.

Care ar trebui să fie rolul Americii în lume? Teoreticienii politici americani Bruce Jones, Thomas Wright şi Jane Esperg vin cu câteva interesante idei pentru viitorul preşedinte al SUA, idei subsumate filozofiei că acesta ar trebui să continue, în politica externă, pe calea stabilită de preşedintele Barack Obama.
 
În aprilie 2009 preşedintele Barack Obama anunţa:”Cred în natura excepţională a faptului de a fi american, aşa cum bănuiesc că britanicii cred în natura excepţională a faptului de a fi britanic. Nu văd nicio contradicţie între a crede că America are un continuu şi extraordinar rol de lider în lume, pentru pace şi prosperitate şi între a recunoaşte că leadershipul ei depinde de abilitatea noastră de a crea parteneriate.”
 
Candidaţii republicani la prezidenţialele din 2012 au preluat imediat mesajul transmiţând foarte vocal electoratului: nu numai că America este specială, dar că ei, conservatorii, cred în acest fapt mai mult decât crede preşedintele democrat.

Dintre toţi republicanii, însă, Mitt Romney a fost cel mai tăios când a spus că Barack Obama “s-a dus peste tot în lume şi s-a scuzat în numele Americii.”

În vreme ce asemenea retorică a făcut titlurile ziarelor, cei trei analişti cred că o mai mare preocupare pentru candidaţi ar trebui să fie probabilul efect al alegerilor din acest an asupra politicii externe a SUA şi a viitorului ordinii internaţionale conduse de SUA.

Oricare va fi partidul său, viitorul preşedinte american va avea în faţă o serie de constrângeri interne şi internaţionale care vor determina presiuni mai curând pentru o continuitate a politicii preşedintelui Obama decât pentru o schimbare semnificativă a acesteia.

Analiştii americani spun că există deja, de fapt, un amplu acord asupra câtorva principii referitoare la ordinea internaţională, la pledoaria pentru drepturile omului şi la folosirea forţei militare.

Adică asupra faptului că viitoarea administraţie ar trebui să se concentreze asupra diplomaţiei economice menite să promoveze deschiderea economică, comerţul internaţional şi să corecteze dezechilibrele financiare care fac probabilă, din nefericire, o criză a ordinii internaţionale.

Viitoarea administraţie ar trebui, de asemenea, să promoveze o ordine internaţională mai justă şi stabilă.

Aceasta ar însemna să se bazeze mai puţin pe regimuri nedemocratice, să construiască relaţii cu comunităţi din interiorul statelor autoritare şi cu statele care se află în tranziţie către democraţie.

Un al treilea principiu al ordinii internaţionale asupra căruia există un consens în comunitatea politică americană se referă la lărgirea şi intensificarea eforturilor de a forma noi aranjamente multilaterale creative în care puterile emergente să preia roluri responsabile, ca şi eforturi de a consolida credibilitatea şi eficacitatea instrumentelor internaţionale existente.
 
Viitoarea administraţie americană ar trebui, de asemenea, să menţină opţiunea folosirii credibile a forţei, dar să folosească în acelaşi timp mai eficient diplomaţia, angajamentul civil şi alte forme ale puterii şi influenţei, astfel încât să minimizeze circumstanţele în care este necesară forţa.

Cele trei obiective majore de politică externă ale lui Barack Obama

Acestea erau: restaurarea poziţiei Americii în lume; crearea de dialog cu prietenii, partenerii şi adversarii, dialog bazat pe respect reciproc; cooperarea în construirea de parteneriate.

Cu toate acestea, cele mai mari succese de politică externă –moartea lui Osama bin Laden, a lui Anwar al-Awlaki şi înlăturarea lui Muammar Gaddafi-nu au fost realizate prin aşa numita soft power a Americii (diplomaţia), ci prin aceea a hard power, forţa militară, aplicată unilateral în primele două cazuri.

Mai mult, două dintre aceste acţiuni au încălcat, probabil, legislaţia internaţională.

Aceasta nu înseamnă, însă, că angajamentul faţă de dialog al preşedintelui Obama s-a schimbat, ci că a căpătat un nou echilibru, împreună cu acţiuni militare la vedere şi sub acoperire, ca şi împreună cu diplomaţia coercitivă.

Asemenea schimbări reflectă o mutaţie a viziunii politicii externe, mutaţie rezultată din conştientizarea faptului că, aşa cum puterea americană este limitată, tot astfel este voinţa altor state de a coopera.

În acelaşi timp, deşi Barack Obama pare să fie încă deschis promovării unei ordini internaţionale în care puterile emergente să aibă mai multe responsabilităţi, acestea nu par să fie gata să le preia.

După ce pragmatismul abordării sale l-a condus către a încerca dialogul la nivel înalt atât cu aliaţii cât şi cu adversarii, inclusiv cu regimurile care sponsorizează terorismul, în primele luni ale lui 2011, preşedintele Barack Obama şi-a schimbat filozofia abordării.

Descoperirea facilităţii nucleare secrete de la Qom, refuzul Iranului de a negocia şi reprimarea revoluţiei verzi în Iran, noua atitudine ofensivă a Beijingului în Marea Chinei de Sud, cu hărţuirea forţelor navale americane, dezvăluirea de către Coreea de Nord a unei facilităţi de îmbogăţire avansată a uraniului şi provocările Phenianului împotriva Coreei de Sud, l-au convins pe preşedintele american să îşi schimbe abordarea. 

Cei trei analişti americani cred că ceea ce s-a schimbat, însă, nu este credinţa lui Barack Obama în rolul special al Americii în lume. S-a schimbat, spun ei, percepţia preşedintelui despre cum trebuie să se manifeste acesta dat fiind faptul că alte state nu au fost întotdeauna gata să coopereze iar percepţia lor privind ameninţările a fost diferită de cea a SUA.

Politica externă a preşedintelui Obama a cunoscut trei mutări de poziţie

Drept care politica externă a preşedintelui Obama s-a modificat în trei privinţe: a demonstrat mai multă disponibilitate de a folosi forţa militară americană, a pus un mai mare accent asupra rolului SUA în modelarea noilor instituţii şi s-a concentrat mai intens asupra drepturilor omului şi democraţiei în lume. 

Preşedintele Barack Obama a trimis, de pildă, trupe în Pakistan fără autorizare internaţională, încălcând suveranitatea Pakistanului, pentru a-l ucide pe Osama bin Laden.

El a fost de acord cu asasinarea lui al-Awlaki, un cetăţean american, membru al Qaeda, în Yemen.

Calendarul nuclear al Iranului a fost întârziat în mare parte datorită probabilelor acţiuni sub acoperire ale SUA şi Israelului, prin, de pildă, virusul informatic Stuxnet şi probabilele asasinări ale unor oameni de ştiinţă şi ingineri iranieni. 

Desfăşurarea de resurse în Asia-Pacific şi folosirea dronelor au fost calificate drept o formă de “contrapondere offshore”, care înseamnă, în acest context o mai mare pondere conferită puterii aeriene şi navale, o reducere a prezenţei trupelor în Orientul Mijlociu lărgit şi promovarea alianţelor strategice regionale.      

Ceea ce este noutate în versiunea“contrapondere offshore”a domnului Obama, este dimensiunea sa morală care se centrează pe rolul excepţional al Americii-inclusiv în ce priveşte respectul său pentru drepturile omului-mai curând decât pe hegemonia sa.

Versiunea Obama subliniază responsabilitatea etică:”Unele naţiuni pot întoarce faţa atrocităţilor din alte ţări. America, însă, nu o poate face. ”

Dezbaterile republicane în 2012

În ciuda ostilităţilor continui din Afganistan, a tensiunilor cu Iranul, a tranziţiei de regim din Coreea de Nord, a Primăverii Arabe, a crizei euro şi a relaţiei tensionate a SUA cu China, politica externă a fost o temă minoră a dezbaterilor din alegerile preliminare ale republicanilor.

Dintre toţi candidaţii, numai Mitt Romney a avut o abordare a politicii externe similară celei a lui John McCain în campania din 2008. 

În absenţa unei dezbateri substanţiale asupra politicii externe, candidaţii au angajat temele de securitate naţională şi politică externă invocând subiecte care rezonează cu baza electoratului-în mod special acela al caracterului excepţional al Americii şi al tendinţei lui Barack Obama de a-l minimaliza.

când s-au concentrat asupra politicii externe, republicanii au abordat-o în termenii restrânşi ai campaniei din 2004, concentrându-se asupra terorismului, armelor nucleare ale Iranului şi suveranităţii.

Mai mult, deşi pare unit în criticile sale privindu-l pe preşedintele Barack Obama, partidul republican este drastic dezbinat în ce priveşte rolul Americii în lume.

În vreme ce îl acuză pe preşedintele Barack Obama de idealism wilsonian, linia republicană a politicii externe s-a dovedit ea însăşi confuză, divizată în trei curente separate şi adesea contradictorii:machoism, izolaţionism şi angajare în dialog.
Ceea ce corespunde, în mare, tradiţiilor de politică externă ale preşedinţilor Jackson, Jefferson şi principalului consilier al lui George Washington, Alexander Hamilton.

Fiecare relevă o viziune diferită a ceea ce înseamnă caracterul excepţional al Americii.

În faţa realităţii


Republicanii au făcut mari eforturi să se distanţeze de politica externă a preşedintelui democrat, dar parte a motivului inconsistenţelor lor în linia politicii externe, este faptul că a defini “Doctrina Obama” este o mare provocare.

Barack Obama nu este un ”intervenţionist”-vezi Sudan şi Congo-cu excepţia momentelor când intervine, ca în Libia sau, într-o mai mică măsură, în Uganda.

Barack Obama reacţionează la ameninţări într-o manieră a cooperării-ca, de pildă, în Summitul Securităţii Nucleare-. Sunt, însă, momente în care nu cere cooperare-ca, de pildă, în raidul în care a fost ucis bin Laden sau în cazul atacului Stuxnet împotriva programului nuclear al Iranului.

Dl Obama cere democraţie în Orientul Mijlociu dar rămîne, în mare, tăcut în ce priveşte respectarea drepturilor omului în Rusia. 

Preşedintele Barack Obama nu intră total nici în formatul realist, nici în cel idealist. În vreme ce, spun analiştii americani, a făcut campanie pe baza idealurilor descrise de preşedinţii Wilson şi Jefferson, Barack Obama a ajuns să dezvolte un hibrid Wilson-Hamilton al politicii externe.

Ales în 1913, preşedintele Woodrow Wilson se numără printre cei mai influenţi în politică externă, preşedinţi din istoria SUA.

Preşedintele Wilson a pledat pentru răspândirea democraţiei, deschiderea pieţelor globale, crearea unei organizaţii internaţionale dedicate menţinerii păcii şi pentru un rol global activ al SUA în lume.

Alexander Hamilton, care a fost mâna dreaptă a primului preşedinte american, George Washington şi primul Secretar al Trezoreriei SUA, a crezut că unul din stâlpii naţiunii americane trebuie să fie forţele sale de apărare. 

Candidatul republican Mitt Romney are în faţă un număr de provocări de politică externă şi opţiuni limitate în ce priveşte controlarea lor. De pildă creşterea Chinei şi influenţa sa.

Cea mai elaborată declaraţie de politică externă din toate campaniile republicanilor este cea a lui Mitt Romney iar paralele cu politica externă a lui Barack Obama sunt izbitoare.


Etichete Bruce JonesThomas WrightJane EspergSUABarack ObamaMitt Romneyalegeripolitică externă

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live