Copiii îşi doresc să crească, iar adulţii vor să fie copii

”Una dintre ironiile sorţii: toţi copiii îţi doresc să crească mari, iar dulţii se gândesc la copilărie...”

Ana Blandiana spune că iubit dintotdeauna copii, dar și-a dorit să-ncremenească timpul în copilărie abia după ce a împlinit vârsta de 25 de ani. Poeta își aduce aminte că în perioada aceea vroia mereu să crească mai repede și să ajungă om mare.

Mai târziu și-a dat seama însă de efervescența copilăriei, de creativitatea sa și de inocența caracteristice pe care și-a propus să-ncerce să nu le piardă.

Mărturisirile ei nu se opresc aici ... ” ceea ce îi leagă pe copii de copilăria lor este chiar această naivitate, dar nu în sensul de neștiință, ci de încredere oarbă într-o lume bună, în care toate au un scop, iar ”istoria nu dă marshe arriere”, mai crede artista.

”Cred că nu am avut copii tocmai pentru că nu am simţit nevoia să mă aşez pe o poziţie superioarp - cea de mamă”

Audio: Interviu cu Ana Blandiana.

Când vorbește despre copii și copilărie, Anei Blandiana i se umezesc ochii ca după o amintire plăcută pe care vrei să o păstrezi vie în minte... Fără să intru în detalii mai profunde, îmi spune de la sine de ce crede că nu a devenit mamă. În sufletul ei, răspunsul pare mai mult decât clar: imposibilitatea de a se ridica la ceea ce a numit ”poziția superioară de mamă”.

Susține sus și tare că ceea ce îi poate apropia pe oameni de cei mici este tocmai aceasta așezare pe aceeași treaptă cu ei, dar nu prin coborâre la vârsta marilor întrebări, ci prin urcarea la nivelul intensității trăirilor lor. Despre muza poeziilor sale pentru copii vrea și nu vrea să îmi răspundă. Întâi, bâiguie ceva ca și cum ar vrea să alunge un gând febril și-apoi îngaimă:

”Cred că povestea asta cu muza este o poveste a celor dinafara poeziei, pentru că adevărații poeți ai iubirii au fost îndrăgostiți de dragoste nu de un partener anume. Ironia sorții face de asemenea ca marea poezie de amor a tuturor timpurilor să fie izvorâtă din entimentul neîmpliniă, povocat de dispariția partenerului, adică atunci când obiectul iubirii disare, iar trăirea rămâne în locu-i, parcă mai strălucitoare!”

De aici și concluzia care se desprinde. Ana Blandiana nu a avut ca muză copiii în poezia sa pe care le-a dedicat-, ci însăși copilăria, pe care a păstrat-o în suflet mai strălucitoare decât la momentul potrivit din calendar.

”Pentru un copil eu am fost o făptură, nu o fiinţă!”

Deși punctează că cei doi termeni sunt sinonimi, rămâne la părea de o profunzime izbitoare... ”Ființă” și ”Făptură” sunt sinonime doar parțiale și mărturisește că va ține minte toată viața ei acest compliment pe care îl consideră cel mai frumos, deși recunoaște că nu-și mai amintește nici numele copilului și nici contextul în care i- a fost adresat.

Face chiar și o conexiune nu lumea imaginară a figurilor de stil, a jocului de litere și a puterii cuvintelor, pe care le stăpânește dintotdeauna.... ”Poate că ”făptura” este cea care pătrunde mai bine decât ”ființa” în lumea de vis a copiilor”, conchide Ana Blandiana.

”Visez să scriu o carte despre autosuficienţa pisicii”

Ana Blandiana este și o mare iubitoare de pisici. O fascinează cum pisicile nu se plictisesc niciodată ingure acasă, oricât ar sta, dacă au mâncare și apă. Crede că își găsesc mereu ceva de făcut, tocmai pentru că se respectă foarte mult pe ele însele și își sunt autosuficiente. Se declară tentată de-a scrie o astfel de carte, dar nu se vede încă pregătită să poată înlănțui tot ceea ce observă la ele.

Spune că de-a lungul timpului a crescut generații de pisici, iar pisoiul Arbagic s-ar putea chiar să vi-l amintiți cu toții, pentru că a făcut istorie. Anii au trecut și s-a dus legendarul Arbagic și s-au mai dus și alții. Își amintește că a promis de mai multe ori că nu-și mai mai lua nicio pisică să nu mai sufere după ea la ”despărțire”... Dar autorul ne dă câteva indicații scenice într-o notă de subsol... Anul trecut, pe când se afla la Sighet, pe una dintre cele mai aglomerate străzi, i-a sărit în brațe un pui de pisică.”

”Am întrebat-o dacă vrea să o iau la Bucureşti şi mi-a răspuns "miau". Mis-Pis este acum a mes”

Povestete cu zâmbetul pe buze că a luat acest ”miau” ca pe un consimțământ, dar tot drumul spre București s-a gândit că micuța felină i-ar fi putut aparține cuiva. Mis-Pis are acum 1 an și câteva luni și a devenit adevărata stăpână a casei. Dimineața se i se așează în brațe și toarce. Visul Anei Blandiana, însă, este să poată citi în timp ce Mis-Pis toarce, dar ea nu este de acord și se retrage!

Poeta încheie șirul discuției cu mine apreciind că apajul real al copilăriei este plăcerea și încrederea în povești și în legende. ”Cu cât crezi mai mult, cu atât și se dăruiește mai mult”, sunt cuvintele Anei Blandiana, al cărui interviu vă învit să-l ascultați și dumneavoastră pentru a re-descoperi un OM cu ”O” mare și cu ”M” de la ”Magic”....